In viata te mangaie pe crestetul capului bucurii dar si tamplele ti le cuprinde zapada cu racorea ei ce te trezeste in campul vorbit de vifor.
Iertare in dorul de tine cand glezna trozneste pe lemnul uscat…
Durere, durere atunci cand nu te mai poti ruga, cand genunchii iti ingheata pe covorul moale, cand ruga de seara e doar un oftat spre Cel Preainalt…Umblai pe stanca ascutita si pasul iti era pazit de viperele cu colt…spre casa…spre casa…spre casa…spre casa…spre casa…spre casa, da, spre casa…ce bine stiai drumul.
Ce sa las in urma, cand la rascruce de drum sunt „prins intre doua lumi”? Daca te desprinzi de una crezi ca o pierzi pe cealalta, dar o ascunzi in radacini de salcami ce infloresc pe drumul de colb.
Cum sa uit, Doamne ce e de neuitat? Cum sa nu mai simt fulgii de nea ce mi-au brazdat obrazul fericit, pe drumul dintre satele noastre?
Cand anii trec, iar drumul de tara e la fel de ingust, sfarsitul iernii Doamne, sfarsitul sufletului…iarna va sa vina iar, dar…eu?!
Peste cuvinte
