Author Archives: catalinstanciu

Grup supervizare psihologie clinică în Brașov, Sibiu, București

Cabinetul psihologic OEDIP vă invită la un nou grup de SUPERVIZARE ÎN PSIHOLOGIE CLINICĂ, în luna mai 2017, în orașele Brașov, Sibiu și București..
Orele de supervizare sunt recunoscute de Colegiul Psihologilor din România și se adresează psihologilor care au atestat de liberă practică în psihologie clinică în supervizare.
Această treaptă se poate obține imediat după finalizarea studiilor universitare în psihologie.

Formator/supervizor în psihologie clinică: Cătălin Stanciu.

Informații și înscrieri:
contact@cstanciu.ro
Tel: 0765683042
www.cstanciu.ro

Pentru Brașov întâlnirile vor avea loc lunar, în timpul săptămânii. O ședință va dura 4 ore și 30 de minute.
Pentru Sibiu și București, întâlnirile vor avea loc o dată la 2 luni, în timpul week-end-urilor. O întâlnire va dura 9 ore.


Category : Uncategorized

logo-oedip-mare


Brașovul subiectiv

Un tânăr fotograf bucureștean descoperă Brașovul.

Muzeul “CASA MUREȘENILOR” Brașov , Editura ARANIA
Grupul de sunete-litere-și-culori CAII VERZI DE PE PEREȚI

vă invită
Vineri, 8 iulie 2016, ora 17
la sediul Muzeului „Casa Mureșenilor” Brașov, Piata Sfatului 25
cu ocazia lansării albumului de fotografii
“BRAȘOVUL SUBIECTIV”,
un dialog fotografic de CAMIL DUMITRESCU

Invitați vor fi criticul de artă Radu Popica, fotograful profesionist Mihai Moiceanu, pianista Liliana Iacobescu și violonistul Valentin Șerban.
Moderatori: Adrian Munteanu si Catalin Stanciu

“Brașovul se lasă descoperit treptat, cu fiecare pas, cu fiecare privire acordată detaliilor și prin contactul cu oamenii și tradițiile locului. Acest periplu fotografic mi-a dat ocazia să surprind atât simbolurile consacrate ale orașului cât și fața sa mai puțin vizibilă…Departe de a se dori exhaustiv, acest album reflectă o perspectivă subiectivă temperată.”
afis camil dumitrescu
 


Alina Purcaru și Radu Vancu la Brașov

Vineri, 1 iulie 2016 la librăria Humanitas din Piața Sfatului a avut loc o dublă lansare de carte în cadrul celei de-a 63 a întâlniri a CenaKlub-ului Tiuk.
Alina Purcaru și Radu Vancu au venit la Brașov cu cele mai recente cărți: volumul de versuri „Rezistență” (2016), Editura Cartea Românească respectiv „Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu” apărută anul acesta la Editura Humanitas.
Invitații evenimentului au fost: Adrian Lăcătuș și Romulus Bucur profesori ai Literelor brașovene. Moderator, așa cum se cuvenea, Mihail Vakulovski care a făcut o prezentare succintă a invitaților și a animat discuțiile.
Adrian Lăcătuș a considerat poezia Alinei Purcaru ca fiind una care comunică cu personalitatea autoarei, o poezie marcat feminină. Chiar dacă volumul se numește „Rezistență” nu avem de a face cu o poezie manifest ci o poezie care explorează fragilități și vulnerabilități feminine, o poezie subtilă care nu vrea să impună nimic.  Radu Vancu a dublat afirmațiile lui Adrian Lăcătuș nuanțând că poezia Alinei Purcaru este una a unui observator și nu a unui eu care este central, o poezie care nu se isterizează de propriul eu ci este una discretă care nu arată cu degetul spre sine.
După ce s-a vorbit de cartea Alinei Purcaru a fost rândul acesteia să facă unele referințe critice asupra „Elegiei pentru uman”. Apariția editorială a lui Radu Vancu este importantă pentru brașoveni pentru că oferă un portret literar al lui Alexandru Mușina și Adrian Bodiu. Mihail Vakulovski care și-a susținut lucrarea de doctorat din optzeciști apreciază că paginile despre cei doi sunt mai frumoase decât cele scrise de el. Un fair-play care este din ce în ce mai rar întâlnit în lumea literară contemporană. Alina Purcaru remarcă faptul că partea a doua a cărții este mai puțin tehnică, poetul Radu Vancu făcându-și simțită prezența prin afinități de limbaj și opinie. Cartea este în sine un bun proiect de promovare a umanismului.
Profesorul Romulus Bucur a fost laudativ în prima parte a discursului său, considerând că avem în față o carte fertilă în care autorul își enunță clar ținta și-și jalonează drumul străduindu-se să-l urmeze cu mare consecvență, o carte care se dezvoltă logic spre concluzii. Chiar dacă Romulus Bucur nu este de acord cu toate ideile invocate admiră stilul curat și rațional de atingere a concluziilor. Cartea este meritorie și pentru faptul că provoacă la discuții, aproape fiecare frază putând să fie dezbătută și să ducă la o carte despre: „Elegie pentru uman”. Adrian Lăcătuș a menționat serviciul pe care cartea-l aduce poeziei moderne care este văzută ca un discurs autonom în afara evoluției ideilor.
A fost un eveniment consistent iar prezența celor trei universitari (Bucur, Vancu și Lăcătuș) mi-a lăsat impresia că sunt la un seminar de literatură modernă sau literatură comparată susținut într-un mod informal și prietenos. Din nefericire întâlnirea a durat mai puțin decât de obicei deoarece invitații erau așteptați la Festivalul Național de Poezie „Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets” dedicat lui Alexandru Mușina
CenaKlub-ul s-a bucurat de prezența, în public, a unor scriitori importanți (Florin Iaru, Mihai Ignat) și a unor tineri ce și-au confirmat talentul literar (Andrei Doșa, Ioan Șerbu). Urmează ca în scurt timp să lecturez cele două cărți, ceea ce, v-aș îndemna și pe voi. Gânduri și lecturi bune să aveți!
P.S. Pe coperta a volumului de poezie „Rezistență”, Florin Iaru spune: „Alina Purcaru vine în poezie ca o furtună liniștită. Poezia ei, de o mare discreție a sentimentului, are o neliniște verbală doldora de delicii. Cititorul se recunoaște imediat în versurile ei, pentru că în lucrurile uitate în locuri la vedere, unde doar gramatica ar fi prietena mea, unde noi deja nu ne potriveam, tăcerea ta e singurul reper fix din tot cartierul. E o surpriză capacitatea autoarei de a extrage expresivitate din termenii tociți, care strălucesc, proaspeți, în pagină. Melancolia niciodată jucată, memoria acoperită de fiecare data cu delicatețe, sentimentul amorului pierdut, fără nicio urmă de jale convențională, privirea interioară care descoperă exteriorul lumii, toate astea dau măsura unui volum de versuri de excepție. Nu mă pot stăpâni să reproduc niște versuri de dragoste cum n-am mai citit de mult: pe ea e desenată rochia/ din fabrică/ apoi/ ca un copil/ el dă cu unghia iar și iar.”
13615175_10209541965647063_7614576078110599088_n
 


România care alungă români!?!?

 
Nu vorbesc aici despre cei care au plecat din România cu demnitate cu sau fără regret, pentru o vreme sau definitiv, alegând un alt spațiu care le permite să se dezvolte profesional mai bine și mai viguros decât România. Absolut firesc. Au plecat dar nu denigrează România. Unii chiar sunt cu mult peste nivelul la care se află acum România și realizarea lor se putea produce doar afară. Ăsta e plan de carieră nu lamentarea de care o să vorbesc eu. La scară mică există și migrație internă din aceleași motive. Câți nu sunt cei care au plecat în zonele mai dezvoltate ale țării: București, Cluj, Timișoara, Iași mai nou Sibiu și Brașov? Eu am plecat din Țara Hațegului pentru că nu am putut și nu am crezut că-mi va fi bine (în sensul stric subiectiv pe care-l am asupra conceptului de bine personal) și am ales Brașovul. Circumstanțele sunt pur personale și emoționale.
Unul dintre motivele pentru care nu scriu articole cu tentă negativă sau tendințe de manifest este pentru că sunt interpretate violent și nu e cazul. Prefer să vorbesc doar despre lucrurile care-mi plac, să scriu și să vorbesc despre cărțile care-mi plac, despre oamenii care-mi plac și despre ceea ce mă bucură. În literatură, cultură, artă pot face asta – pot să vorbesc și să mă raportez doar la ceea ce-mi place și rezonez. De ce să lezez vorbind despre ceea ce nu-mi place? Oricum nu interacționez, nu citesc, nu ascult ceea ce-mi crează disconfort.  Dar în mediul social sunt chestiuni de care te lovești direct și față de care nu poți să nu iei atitudine critică și la urma urmei de autoapărare. Atitudine critică nu înseamnă criticism deși sunt percepuți ca fiind suprapuși termenii ăștia. Despre ceea ce-mi pare lipsit de bun simț și fair-play o să mai vorbesc din când în când că nu o fi bai. Ce am scris acum poate fi considerat, de mulți, ca fiind negativ și criticist.
drapel
foto: cristianchinabirta.ro 
Vorbesc despre cei de la care, nu de puține ori, mi-a fost dat să aud că au părăsit definitiv România, dar că,  în fapt, au fost alungați și că România nu i-a vrut.  Ete na! Pe alții de ce i-a vrut? Săracă țară discriminatorie plină de corupți și împuțiți iar cei care au ales să rămână și să-și împlinească destinele personale și profesionale sunt la fel. Evident că au reușit prin PCR (pile-cunoștințe-relații)! Cum altfel poți într-o astfel de țară? Noi care am plecat ce minunați suntem și voi care ați rămas vă zbateți ca peștele pe uscat!
„Alupigus!” se citește de la coadă la cap că doar peștele se împute de la cap!
Unora le-am răspuns, ce-i drept, tot cu un slogan, cu care Kennedy câștiga alegerile: “Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea” (se pare că afirmația-i aparține gânditorului Khalil Gibran). La un clișeu am răspuns cu alt clișeu! Altfel se ajungea la discuții care implicau, în fapt, eșecul personal în țara de origine. Psihologic și psihosociologic există explicații și justificări clare. Dar nu vreau să vorbesc despre asta. Acești oameni au plecat dincolo și rămân dincolo cu același probleme pe care le-au luat binișor în bagaj când au trecut granița și, nu de puține ori, dau vina pe o țară pentru eșecul lor. Posibil ca „realizările” (un trai cât de cât ok, un concediu, o casă, etc) pe care le au în țările dezvoltate UE se datorează unui sistem mult mai bine pus la punct decât al României și care-ți permite un nivel de trai acceptabil mult mai ușor decât în țara noastră. Una este să trăiești pe salariul minim (sau chiar mediu) în România și alta este să trăiești, în general, tot pe salariul minim (sau din diverse ajutoare sociale) în Franța, Germania, Benelux sau țările nordice. Însă și „pe dincolo” manifestă aceiași mentalitate de a critica sistemul sanitar, educațional și social care i-a adoptat.
Aceiași români care-și denigrează țara de origine pe unde apucă și cum apucă postează mesaje naționaliste și se mândresc cu realizările românilor, de obicei sportivi sau elevi, câștigători a unor concursuri importante pe plan național. Asta mă intrigă cel mai tare. De unde disonanța asta cognitivă? Cum împăcăm contrariile? Dacă te vaiți de țara pe care nu o mai recunoști și pe care arunci toată vina de ce te mai lauzi și te simți mândru/mândră de realizările altora? Poate că la reușita lor România nu a participat cu nimic, nu le-a oferit învățământ gratuit, asistență medicală, părinții n-au investit deloc în ei și suport emoțional/profesional, nu au găsit prieteni aici și totul este o reușită personală care nu mă privește și nu te privește. Sau poate țara asta de căcat și pângărit cum o numiți (parțial adevărat când vorbim de sistem, daor de sistem, nu de țară) nu a contribuit cu nimic la realizările lor? PLM, învățați să fiți verticali că doar sunteți acum parte a unei civilizații net superioare la care voi contribuiți prea puțin doar mulgeți! Un obiect arhaic de lemn: greblă vă spune ceva?
P.S.1. Cinste românilor care muncesc onest și-și asumă statul într-o nouă cultură și civilizație. Nu cred că este ușor să te adaptezi într-o țară nouă și să muncești din greu pentru ați împli visele și pentru ați ajuta partea de familie rămasă în țară.
P.S.2. Nu de puține ori diaspora a dat semnalul reparatoriu față de acte de jignire și afront aduse României din interior. Vezi doar cazul extremistului maghiar Csibi Barna și reacția diasporei.
steagulromanieidefaimat
foto: cpcar.ro
 


300 de km cu Iris

Tags :

Category : Brasov , personal , Zăvoi

Între două cărți (Florin Vancea – Călătoria Eroului și Adrian Ierulescu – Autoportret de sticlă) și 300 de km din Brașov și până-n față porții la Zăvoi, am reascultat „12 Porți” albumul Iris. Asta pentru că CD-playerul s-a blocat (singura hibă de la Fiatul Linea cumpărat recent) iar CD-ul amintit o rămas prins înăuntru. Atunci aproape 4 ore de drum cu Iris. Puteam da pe radio, dar cum Rock FM nu se prinde pe drumurile țării iar  de Radio Cultural nu aveam chef  îmi rămânea Iris. Nu mi-a displăcut dar nici nu pot să spun că Iris face parte din preferințele-mi de prim rang.
Deși l-am ascultat de mai multe ori de când l-am cumpărat (prin 2011) nu am fost cu mare băgare de seamă și nicio piesă nu mi-a reținut atenția în mod deosebit.
Albumul nu are cântece care să nu-ți placă dar nici nu excelează, deși titlul obligă. Foarte bună alegerea: „12 Porți” care deschide multe interpretări și așteptări – 12 numărul perfecțiunii atât în teologie cât și în mitologie. Din păcate, albumul nu confirmă așteptarea mea. Totuși, marea surpriză este mesajul social pozitiv cu elemente creștine evidente.
coperta_iris_12_porti
„12 Porți” chiar dacă nu este la fel de bun ca „Lună plină” (1996 – produsul care-mi place cel mai tare de la Iris) sau „Mătase Albă” ori albumul anterior „Cei ce vor fi” nu dezamăgește dar nici nu excelează, nu are dinamismul, varietatea acustică a celor mai sus enumerate. Linia este melodică dar monotonă cu nelipsitele cântece de dragoste și lamentări de părăsire. Nu are ruperi iar piesele seamănă mult între ele, ceea ce nu este un lucru pozitiv. Evident, albumul se încheie în nota obișnuită Iris, cu un imn rock: „Mereu împreună”
Vocea lui Minculescu (poate cea mai slabă prestație a sa pe vreun album Iris) este ajutată la vreo două piese de un sintetizator (sau așa mi s-a părut) iar bass-ul este aproape de neperceput. Doru „Boro” Borobeică fiind în umbra lui Nelu Dumitrescu care alături de Valter Popa susțin acustic albumul. Relu Marin este discret și el.
Au trecut 5 – 6 ani de la lansarea sa și niciuna dintre piese nu s-a impus. Singura care rupe monotonia este „Fără Tine” mai elaborată și modernă.

P.S. – Iris cu Rafael suna excelent, revenirea lui Minculescu este doar cu efect emoțional.


Cuvintele din Ibric

9 iunie, ora 17:00, la “Bistro de l’Arte” (Piața Enescu nr. 11), are loc cea de-a patra ediție a evenimentului “Cuvintele din Ibric”, organizat de Interact Club Braşov (programul Rotary International pentru tineri).
ibric
Va avea loc o discuție pe tema “De la pasiune la stil de viață” la care vor participa scriitorii: Mihaela Aionesei, Caius Dobrescu, Cătălin Stanciu și Laurențiu-Ciprian Tudor.
Moderator: Horia Benga.
Persoanele participante vor putea da cărți în schimbul unei cafele, iar pe mese vor fi plicuri pentru donații. Atât cărțile, cât și fondurile obținute, vor fi oferite Școlii Generale Crizbav.


„Ai uitat să râzi” de Bogdan Munteanu, lansat la Brașov

afis_bogdan_munteanu
Despre „Ai uitat să râzi”
Personajele lui Bogdan Munteanu evolueaza in scene de viata ce mentin mereu balansul fin intre plans si ras. Vieti care nu se mai intorc, iubiri care nu se mai traiesc, povesti care nu se mai spun pana la capat, trairi care nu se mai dezvaluie deplin, intr-o carte in care fiecare cititor poate descoperi cate ceva despre ceilalti si mai ales despre sine.
„In povestirile lui Bogdan Munteanu, punctele de cotitura sunt atat de surprinzatoare, incat rasul cel mai limpede se preschimba fulgerator in cea mai zdravana apasare. Ca in filmele cu Charlie Chaplin.“

Dana Jenaru
„Pentru asa o bijuterie de carte, nu cred ca e nevoie de un subtitlu, dar daca totusi ar fi nevoie, cred ca i s-ar potrivi cel mai bine formularea «povestiri cu sufletul pe masa». Altfel, ma bucur din adancul inimii ca pe coperta e numele lui Bogdan Munteanu. Un nume pe care, usor, usor, o sa-l invatam cu totii si o sa-l tinem minte.“
Filip Florian

Despre Bogdan Munteanu
Bogdan Munteanu s-a născut la Arad, la 28 aprilie 1979. Din 1997 locuiește în Timișoara.
A publicat două volume de povestiri (Vals pe fire de păianjen – Ed. Limes, 2010, și Bine te-am rătăcit, Incognito! – Ed. Limes, 2011). A publicat proză și în reviste (Tiuk!, Dilema veche, Orizont, Luceafărul, Zona literară, Subcapitol etc.) și antologii (Cele mai frumoase proze ale anului – Ed. Adenium, 2014, Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism – Ed. Polirom, 2014, Prietenii despre care nu mai știi nimic – Ed. Brumar, 2012 ș.a).
A colaborat cu articole la revista online Hyperliteratura și la lunarul Bună dimineața, București!. A organizat mai multe evenimente culturale pentru promovarea literaturii și a autorilor români contemporani și a susținut numeroase lecturi în instituții de învățământ. În 2013 a coordonat, alături de Marius Aldea, proiectul Scriitorii sunt pe Facebook, care a câștigat premiul pentru cea mai bună campanie de PR/Marketing/CSR la Gala Industriei de Carte din România, ediția a III-a. În 2014, Bogdan Munteanu a fost unul dintre invitații celei de-a treia ediții a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM). În prezent lucrează la un roman, colaborează cu articole la revista online Bookaholic și moderează, în Timișoara, întâlnirile Ce mai faci, scriitorule?, organizate de Librăria Cărturești.


Eu cred că…

Category : opinii , personal

Să-l citez pe Dan Teodorescu: „Habar n-am ce părere ai, habar n-am ce-o să zici, eu cred că…” Ștefan Bănică preferă să-și bată femeile, eu cred că Oțil regretă că nu a bătut-o și el pe Răduleasca, eu cred că Moculescu ar vrea și el ceva, dar doar visează la spații mici, Irina Nistor preferă traducerea filmelor din camerele mici cu paturi mari de pe casetele video interzise în comunism, Teo preferă scandalurile mari fie și în spațiile mici, Oreste n-are a face cu ortodoxia ori creștinismul ci cu delirul (nepsihotic) mistic, bucătarul chef preferă friptura în sânge dogorită de lemnul de fag, câțiva dintre cântăreții de pe acolo preferă canabisul în spațiile mici. Leșe, Victor Rebengiuc și Oana Pelea nu cred că au fost bine informați. Dar în rest, un mod decent de a protesta! Să nu mă ia cineva cu arta că nu este un protest și că în fapt este un pamflet sau mai știu eu ce, nu este – evident că nu este. Iar eu NU SUNT ortodox, dar cu toate astea știu că ortodoxia românească este una a spațiului mic și a sufletului mare și încăpător. Dar restul sunt teorii și teologii care au sau nu au nimic de a face cu Dumnezeul din biserica de lemn sau din imensul templu a lui Solomon.
Poate este un cântec despre smerenie dar nu acesta este mesajul pe care cei mai mulți îl înțeleg. Deși citatul de final din Petru 5,1-5 ar putea să fie lămuritor:

1. Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere:
2. Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste;
3. Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.
4 Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi.
5 Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.

Bibila Ortodoxă Anania”
P.S. Între timp s-a întâmplat una-alta:

  1. 10.04.2016 – clipul a fost scos de proprietar. De ce? Mesajul nu era unul agresiv ci un mod inteligent de a protesta. Chiar dacă nu am fost de acord cu mesajul transmis, modalitatea era cât se poate de decentă.
  2. Grigore Leșe s-a dezis de ceea ce s-a întâmplat spunând că nu a fost informat și că nu are nimic împotria înălțării Catedralei Mântuirii Neamului.
  3. Oana Pelea și-a menținut punctul exprimat în piesa Taxi. Deci, supoziția mea că nu a fost bine informată este eronată


lemn


08.04.XXXX

8 aprilie este ziua lui Cioran dar și ziua internațională a rromilor (denumirea agreată de eurosnobi), a țiganilor așa cum îi știm.
În Hunedoara din care vin eu, țiganii nu aveau o imagine negativă cum o au în Brașov – dar nici nu aveam parte de Gârcini, Budila, Teliu și alte cele. Țiganul era tipul liber, fără stăpân și boem, diferit de tot ce întâlneai în preajma ta. Când mergeam la baie la Ohaba, la stâncă, veneau și țigăncile de la Ciopeia, adolescente gălăgioase dar de o frumusețe aparte, însoțite mereu de  hăndrălăii lor. Ieșeam toți de la scaldă pentru a le vedea cum făceau baie goale sau în portul lor tradițional, care ud pe trupul tânăr de țigancă…fete zglobii, dezinhibate, fără perdea. Tot ce se întâmpla nu-mi părea nerușinare ci un dans al copilelor devenite prea devreme femei. Predomină imaginea timpurie a țiganului, dar care e scurtcircuitată de unele experiențe recente 🙂
tigancusa,-grigorescu
De Cioran se leagă parte din adolescența și primul an de facultate. De la „Lacrimi și sfinți” sau „Demiurgul cel rău” treceau doar câteva zile și urma „Schimbarea la față a României” ori „Silogismele amăgirilor” și tot așa într-o înșiruire halucinantă. Fie că eram la Zăvoi și citeam noaptea sus în casă, ori la Petroșani, în parcul din centru, o cartea de-a sa era cu mine dar și o Biblie Cornilescu, un Nietzsche sau un Kierkegaard. Până într-o zi în care, am zis că vechiul său „rival” Sfântu Pavel are dreptate și că Cioran a pierdut. Astfel că, toate cărțile lui, cu o groază de casete metal (Sepultura, Napalm Death, Black Sabbath, Obituary, Paradise Lost, Iron Maiden și câte și mai câte) au plutit pe Jiu.
Iar azi, într-o noapte de sabat, recunosc că el, Cioran, m-a învățat mai multe despre Dumnezeu decât a făcut-o Sfântul Pavel. Azi unele din cărțile cândva pierdute (cândva vor fi din nou toate, în edițiile din 91 – 97) îs din nou în biblioteca mea de la Zăvoi, lângă cele câteva Biblii din diverse traduceri și limbi, lângă Kierkegaard, Pascal și mai ales Țuțea
demiurgul cel rau

BLOG

Program

0737679677
Luni - Vineri:
16,30 - 21,30

Newsletter

Abonează-te și fii în permanentă legătură cu noi: