„Mă, dacă nu mergi la baie te duc cu forța.” Mihnea țopăia ca un ied sălbatic, nici că mă lua în seamă. Îl trag de pe canapea, îl pun pe parchet (alunecă mai ușor decât o gresie umedă) îl iau de piciorușe și așa-l duc până la ușa de la baie. Ăsta râdea de se prăpădea. Are un țignal, zici că-i claxon de TIR. În baie nu povestim ce facem, au și copiii intimitatea lor.
A doua seară, vine vremea pentru baie. Mihnea era în sufragerie, cocoțat pe spătarul canapelei. Eu de colo, neavând de ales, îi zic:
– „E timpul să facem băița și să mergem la nani”.
– „Meg la baie numai dacă mă duți cu foța”. Casc niște ochi de buhă și-l întreb:
– „Cu ce să te duc?”
– „Cu foța. Veau cu foța” râzând cât îl țineau rărunchii.
Văzând că nu înțeleg, copilul se pune pe jos, pe parchet: „Cu foțaaaaa tatiiiiiiiiiii, cu foțaaaaaaa!!!!!!!”
Ce am putut eu să-i transmit cu o seară înainte și ce a ales el să înțeleagă. Unde dai și unde crapă!? Voiam să-i zic că nu merge după el, că lucrurile trebuie făcute, bla, bla-uri d-astea – dar copilul a recadrat totul în joacă. Ăsta-i Mihnea…transformă regulile noastre în propria lui distracție
sursa foto: copilul.ro
JDT (I) – Veau cu foța
