Seară de seară încercăm să respectăm ritualul nostru. Mai greu în zilele – de altfel foarte puține – când vine mama mea ori soacră-mea pe la noi. Atunci se duc pe apa sâmbetei mai toate, căci trebuie să stau cu gura mai ales pe ele și din când în când pe copii. Bunicii sunt câteodată mine antipărinți. Mai în glumă, mai în serios, legat de educație, cam așa văd lucrurile: părinții cu educația, unchii, mătușile cu distracția, bunicii – cu pansamentele emoționale, ca să folosesc cel mai blând eufemism cu putință. Aș avea o replică mai dură, dar nu e de scris public.
Soacra ce devine bunică… Aoleu, ăsta-i un alt subiect care merită pomenit: când ești nevoit să-ți privești soacra, nu ca mama soției tale (asta-i foarte simplu) ci ca bunica fiilor tăi. Mda… Să revenim la caprele noastre. Prefer caprele, nu oile – și asta nu din motivele simbolice ale eroticii masculine – ci din considerente stilistice.
Circulă acum tot felul de teorii meta-para-pseudo-cripto-psihologice prin care se încearcă să se explice de ce copilul este mai „crizat” în prezența mamelor. Cică toate astea se întâmplă pentru că ei, copiii, simt un mediu securizant în care pot să-și manifeste liber, neconstrângător toate câte le trec prin cap, pentru că beneficiază de indulgența și înțelegerea maternă. Păi dacă în prezență mamelor copilul este crizat atunci când vin bunicii, în special bunicele/soacrele, devin posedați. Cuprins de demon, în greacă, are o conotație pozitivă. Daimonul – demonul – este spiritul bun, de sorginte divină, asemănătoare latinescului „genius”. Nu intrăm în etimologie. Asta ca o paranteză prin care arăt că o soacră, în calitate de bunică, nu e neapărat o Xantipa a zilelor noastre. Gata cu aberațiile. O explicație empirică pare mai veridică (să nu spuneți că-i o contradicție…și ce dacă e!) Mama e obosită, suprasaturată câteodată și decât să aibă vuvuzele într-una lasă de la ea…și de cele mai multe ori, bine face. Bunicii sătui de partenerul pe care l-au suportat o viață, vor să umple și ei cuibul gol lăsat de plecarea copiilor. Un bunic mi-a spus că-și iubește nepoții mai mult decât și-a iubit copiii când erau de vârsta lor. Cred că, bunicii au nevoie de nepoți, mai mult decât nepoții au nevoie de bunici. În contextul ăsta normal că tata devine bau-bau. El e singurul care mai poate ține cât de cât frâiele 🙂
Mama copiilor e fericită că maică-sa-i cu ea, mama mamei lor este fericită și ea că mai are clipe ca odinioară, înainte să apară gnomul călare pe mistreț și i-a furat fiica. Copiii sunt în al infinitulea cer, că pot face ce vor. Ba chiar mai mult decât atât. Descoperă câte năzdrăvănii neînchipuite pot să facă în deplină securizare bunico-maternă. Mult mai multe decât credeau că pot face. În tabloul ăsta idilic, zici că-i o scenă din broșurile martorilor lui Iehova – veselie, verdeață și legume – apare un personaj sinistru. Totul începe cu un clinchet de chei. Dacă-i iala blocată, se aude o sonerie care acoperă suav o înjurătură. Se deschide ușa și…șiii…șiiiii…..intră Trolul din peșteră, Căpcăunul cu buzunarele sparte. De aici filmul artistic se transformă în serial întrerupt, când ți-e lumea mai dragă, de publicitate la detergent de vase și absorbante.
Mâine vine mama, buni lui Bubu, soacra Cătălinei. Va urma…tărăboi, țipete, alegături și căzături necontenite, vânătăi.
- „Veau cu buni, ba nu veau cu buni, veau cu mami, ba nu veau cu mami. Ba daaaaaaaa, ba nuuuuuu, ba da, ba nu… baaaaaa daaaaa… ba nu știu.
- Băăăăăăă calmați-vă! și vine un super răspuns: Tati, nu vobeam cu tine.
- Tati veaaauuuu cu foțaaaa!!!!!!!!
- Nu veau la naniiiii – oaaaaa…oooooaaaaa….oooooaaaaaaaaa!!!!!!!!!
- Veau să dom cu mamiiiii. Ba nu, dormi cu buni că d-aia a venit la tine. Nuuuuuuu…uuuu….oooooaaa….ooooooaaaa. Veau cu maaamiiiiiiii.
- Dă pupă tatiiiii, somn uol tatiii, etc…”
Dincolo de toate, bunicii sunt o mare bucurie pentru copii și câteodată, nu părinții devin persoane de referință pentru copii, ci bunicii. Doamne păzește!
