Am avut mereu tendința de a evita cărțile la modă în domeniul socio-uman ori de dezvoltare personală. Zicerea: „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul” s-a adeverit la cel puțin trei-patru cărți din cinci.
Nu și în cazul: „Înțelepciunea psihopaților. Din experiența de viață a sfinților, spionilor și criminalilor în serie” a psihologului clinician cercetător Kevin Dutton, apărută la editura Globo, în 2013, în traducerea Anne-Mariei Păcurar.
Cartea conține numeroase trimiteri la experimente clinice și la DSM IV (scrisă în 2012 cu un an înainte de apariția DSM V care anulează termenul de psihopat, reducându-l la „tulburare de personalitate antisocială”, dar simptomatologia, tabloul clinic care influențează relaționarea socială, rămâne în picioare) pune în discuție calitățile pe care un psihopat le are în raport cu o persoană care nu prezintă tulburare de personalitate, drumul spre psihopatie, pune în discuția ipoteza de lucru că psihopatia se suprapune cu tulburarea de personalitate antisocială, dar și unde se situează aceștia în constelația Big Five, care domină teoria personalității ultimilor 30 de ani.
Kevin Dutton înaintează o definiție care ar putea fi contestată acum, din perspectiva noului nomenclator psihologic și psihiatric (mai multe aici) și anume: „ASPD (nr. n. tulburare de personalitate antisocială) este psihopatia cu emoții, în timp ce psihopatia este un desăvârșit vid emoțional”. (pag. 70) autorul, considerând, cel puțin „curios” faptul că psihopatia a fost omisă de către custozii DSM (cu referire evidentă la DSM V) pe motivul că:
„această excludere evidentă a fost caracterul ei empiric incurabil și faptul că este considerată sinonimă cu ASPD. Sentimentul culpabilității, remușcarea și empatia nu sunt cele mai cuantificabile elemente cu care să poți porni la lucru, așa că mai bine ne limităm la comportamentul observabil, ca nu cumva spectrul subiectivității să-și facă simțită prezențe.”
Dutton problematizează această abordare pe mai multe niveluri pe care le veți descoperi parcurgând cartea, în așa numita enigma a identității psihopatului. Totuși, dacă am ajuns aici, redau câteva definiții sau caracteristici ale psihopatiei:
„Conceptul de psihopatie. – ca și cel de personalitate – a apărut pentru prima dată, în forma lui desăvârșit malițioasă și de netăgăduit, în contemplațiile grecilor antici. Filozoful Teofrast (371 – 287 î.e.n), succesorul lui Aristotel în fruntea școlii peripatetice din Atena, descrie în cartea sa Caracterele, o serie remarcabilă de treizeci de temperamente morale.” (pag. 60)
„Mincinoși, exploatatori, fără prea multe scrupule, își minimilizează vina proprie, aroganți și superficiali.”
„Există un anumit grup de oameni care fac excepție de la regulă și care nu experimentează niciuna dintre ele, nici chiar în condiții dintre cele mai dificile. Psihopații.” Pentru clarificare enumăr cele cinci emoții fundamentale: frica, furia, tristețea, fericirea, dezgustul. există discuții privind introducerea celei de-a șasea emoții și anume: surpriza.
„ … pentru psihopați emoția nu este deloc relevantă.”
„Soarta unui psihopat depinde de o serie de factori, ce includ materialul genetic, familia, educația, inteligența, oportunitățile și modul în care toate acestea interacționează.”
„Psihopații au un al șaselea simț de detectare a vulnerabilității celorlalți.”
„Cred că societatea are nevoie de anumite persoane care să îi facă treburile murdare.”
„Abilităție intelectuale nu te ajută decât să te plasezi pe un elegant loc doi”, mi-a spus odată un director executiv. „Să știi că nu degeaba se spune că e un drum alunecos. Drumul până în vârf este foarte dificil, dar poate fi mai lesne de urcat, dacă te bazezi pe sprijinul celorlalți. Poate fi chiar mai ușor, dacă aceștia cred că le iese și lor ceva.”
Și un ultim citat, oarecum justificativ al autorului pentru alegerea titlului controversat și contrastant: Înțelepciunea psihopaților:
„ … temeiul ipotezei conform căreia psihopații posedă înțelepciune este unul foarte serios. Nu neapărat înțelepciune în sensul tradițional al cuvântului, de capacitate superioară de înțelegere și judecată cumulată în urma experienței de viață, ci mai curând în sensul de funcție inefabilă, înnăscută a ființei lor.”
Nu voi recenza în sens clasic cartea, nu voi face o analiză a ideilor extrem de provocatoare lansate de către Kevin Dutton ci vă îndemn cu toată încrederea să intrați în lumea pe care autorul o descrie cu pasiune și multă rigoare, poate așa veți descoperi și face diferența între „psihopații de succes” care într-un context devin eroi și cei care prezintă „un amestec periculos de deșeuri ale personalității”.
O lectură utilă atât specialiștilor din spectrul socio-uman sau al sănătății mintale dar și al publicului larg care este înzestrat cu un simț inteligent al lecturii.
Intelepciunea psihopatilor” este ca mi-a atras atentia tematica sa interesanta si discutiile care apar despre psihopatie si tulburarea de personalitate antisociala. Este important sa ne informam si sa intelegem mai bine aceste concepte si cum se reflecta ele in societatea noastra. Autorul aduce in discutie si DSM IV si DSM V, aratand ca exista o permanenta cercetare si evolutie in acest domeniu. Mie mi-a placut definitia de psihopatie prezentata in articol si cred ca aceste teme ar trebui sa fie mai des dezbatute. Felicitari pentru alegerea unui subiect atat de provocator si interesant!