Atașamentele, din punct de vedere subiectiv, sunt mai puternice decât știința, dar asta nu înseamnă că ele sunt cele care determină un adevăr. Așa este și în cazul conceptului de psihopat, sociopat ori psihopatie și sociopatie.
DSM V a scos din „nomenclatorul” psihologic denumirea de psihopat, sociopat și l-a înlocuit cu tulburare de personalitate antisocială. DSM V a apărut în SUA în 2013, iar în România în 2016, doar că la noi, s-a înrădăcinat atât de puternic acest cuvânt, încât este extrem de dificil să se renunțe la el.
Pentru exemplificare, redau două definiții actuale ale cuvântului „psihopat” și „psihopatie” după DSM V din „Dicționarului de psihologie clinică” editat de către Asociația Americană de Psihologie în 2013 și apărut la noi în 2020 la editura Polirom.
„Psihopat (psychopat) denumire din trecut pentru un individ care suferă de ceea ce azi numim tulburare de personalitate antisocială. De precizat că termenul „psihopat” se referea în trecut și la alte specii de tulburări mentale.”
„Psihopatie (psychopaty)
- Termen din trecut pentru o trăsătură de personalitate marcată de egocentrism, impulsivitate și lipsa unor afecte precum vinovăția și remușcarea, care este în mod deosebit regăsită în rândul infractorilor recidiviști cu tulburare de personalitate antisocială. Ca sinonim, se folosea și sintagma de „dizarmonie caracterială”.
- În trecut, orice tulburare psihologică sau boală mentală.
Când vorbim, în psihologia clinică, despre trecut, vorbim inclusiv de DSM IV, prezentul înseamnă DSM V.
Folosirea cuvântului psihopat, sociopat însoțit de tot tabloul clinic și, la urma urmei, de concept, ține de istoria psihologiei, necunoașterea sau atașamentul față de un acesta nu justifică, în continuare, folosirea acestuia în domeniul psihologiei și al psihoterapiei.
De aceea, pe argumentul psihopatului din relație (prin care se pasează complet responsabilitatea „eșecului” asupra partenerului/ei), toată industria victimei în relația de cuplu pică, fie că este vorba de psihoterapeuții care-l folosesc în cabinet fie că este vorba de numeroasele podcasturi ori emisiuni care gravitează în jurul temei: „cine a avut o relație cu un psihopat, nu-și va mai dori asta”, etc.
Știu, este o pierdere, nu mai suntem așa de credibili(e) ca victime imaginare. Este timpul maturizării.
Dincolo de orice, este necesar să rămânem în ceea ce, psihologia ca știință, determină, chiar dacă intră în conflict cu convingerile personale și să abordăm prin gândire critică noile orientări ale psihologiei clinice.
