Jurnal de dependență

Jurnal de dependență

Îți datorez, printre multe altele, două lucruri: m-ai învățat cum să mănânc ciocolată și cât de cât cum să citesc romane. În loc să savurez ciocolata mă înfingeam în ea de parcă era o friptură de porc bine făcută. Aproape de fiecare dată când ne întâlneam în parc, fie pe strada ta cu nume de poet sau în camera ta, întins pe covor, te priveam cum te bucurai, cum gustai încet din ea, o savurai, o lasai să se topească, să ți se scurgă în sânge. Pe atunci citeam Nichita și Eliade, Caraion și Canetti. Tu citeai Tudoran, mult Tudoran. Nu știam să citesc romane, nici acum nu știu. Citeam proza ca pe poezie, interesat de constructul lingvistic, de metafora de lirism. Nu mă interesa povestea, nu mă intereseau personajele. Îmi spuneai că pentru  a înțelege un roman trebuie să trăiesc cu personajele lui, să fiu atent la ele, să fiu partizan cu ele în bucurie, agonie, fericire și suferință. Să trăiesc ceea ce ele trăiesc, un fel de empatie literară.

jurnalII

Nu am păstrat scrisorile tale, precum nici tu nu le-ai mai păstrat. Îmi amintesc cum, într-o zi, am primit un poem, semn că reușisem să te îmbolnăvesc și de poezie, așa cum eu, din acea zi din camera ta, știu să fac diferența dintre ciocolată și friptură.
Era un poem al lui Robert Desnos, iar eu ca răspuns, ți-am scris un poem al lui Rabindranath Tagore.
Ultimul poem – Robert Desnos
 
Atât de mult te-am visat,
Atât am mers, atât am vorbit
Atât de tare umbra ți-am iubit
Încât nimic nu mi-a rămas din tine
eu voi rămâne o umbră peste umbre
de o sută de ori mai umbră decât umbra
rătăcitoare ce-o să vină
și-o să revină într-una
în viața ta scăldată de lumină

Rabindranath Tagore – Grădinarul
 
El îmi șopti: ”Dragostea mea, înalțăți ochii”
L-am mustrat, spunându-i: ”Pleacă” și el nu s-a mișcat
Cu mâinile mele prinse în ale lui așa a stat înaintea-mi.
I-am spus ”Părăsește-mă” dar el n-a plecat
și-a apropiat chipul de urechea mea.
L-am privit și i-am spus:
”Ce rușine” și el nu s-a mișcat din loc.
Buzele lui atinseseră obrajii mei.
Am tremurat și i-am spus:
”Prea mult îndrăznești” dae el n-a roșit
Înfipsese o floare în părul meu. I-am spus:
”Degeaba” dar el nu s-a neliniștit.
Îmi luă florile ce-mi încercuiau gâtul și dispăru.
Plâng și mă întreb încă și azi în mintea mea:
”De ce nu vine iar”
Nu aveam de unde să stiu, că peste ani, cele două, descriu laitmotivul întortocheatei noastre povești.


BLOG

Program

0737679677
Luni - Vineri:
16,30 - 21,30

Newsletter

Abonează-te și fii în permanentă legătură cu noi: