Care-i treaba cu hipsterii!?

Care-i treaba cu hipsterii!?

Articol preluat integral din:

http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/hipster-vintila-mihailescu-aurora-liiceanu-1_52e3b531c7b855ff56c92e0e/index.html

 

„Weekend Adevărul“ face o analiză a unui fenomen global cu un teribil efect estetic pe străzile tinere din bătrânele oraşe ale României. Încercăm să răspundem la câteva întrebări fireşti, lăsate în suspensie de nonconformismul unei subculturi inedite: cine sunt, ce fac şi ce vor, de unde vin şi unde se duc hipsterii?

ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ DILEMA ETICĂ Pastilele care te fac mai moral: „Mai bine-ţi stă pilula-… Cum au evoluat dramele adolescenţilor români în ultimii 20 de ani? „A … E marţi, la amiază. Adrian Vieru, 26 de ani, tocmai şi-a terminat de rulat ţigara. Îşi trece mâna prin păr şi-şi mângâie bărbia aspră. Priveşte pe balcon, ascultă ceva muzică bună – stare de spirit pentru un jazz lent –, e uşor cald, pentru că a uitat să-şi lase eşarfa în hol acum două ore, când a ajuns acasă, iar basul din boxe îl face să simtă disconfortul oarecare, ordinar, pe care-l creează blugii strâmţi. Dar e momentul acela când iei o pauză de la afişul pentru evenimentul de la finalul săptămânii. Adrian ia o pauză pentru că blocaj, criză de inspiraţie. Dar îşi păstrează calmul şi iubeşte weekend-urile. Îşi păstrează calmul şi barbă aspră. Trage un fum şi aruncă ţigara imediat, pentru că tocmai i-a venit o idee pentru afiş. E super smart (n.r. – isteţ), ideea asta o să-l pună back on track (n.r. – înapoi pe baricade). „Meh!“ Acestea sunt exact cinci minute dintr-o banală după-amiază a lui Adrian Vieru. Nimic deosebit pentu el, nici alternanţa limbii române cu engleza, nici jazz-ul de la prânzul cel mare, nici propoziţiile cărora le lipsesc câteva cuvinte, nici disconfortul. Adrian Vieru ar putea fi numit, potrivit celor mai multe păreri care nu sfidează bunul simţ, un hipster. Totuşi, el nu-şi spune sieşi hipster – i se pare, ca să zicem aşa, un mare bullshit! (n.r. – minciună) să i se pună o ştampilă deasupra ochelarilor. „Nu înseamnă că sunt hipster dacă port eşarfă şi-mi rulez ţigările“, ar putea spune Adrian, dar preferă o interjecţie ce nu poate fi scrisă decât aşa: „Meh!“.

Rockerii, hipsterii şi numitorul comun

Dacă ne-am permite să folosim un limbaj preluat din analiza matematică, am spune că hipioţii, rockerii, depeşarii, punkiştii, maneliştii şi alţi reprezentanţi ai unor subculturi din istoria recentă a tinerilor au fost mereu definiţi pe un interval închis. Un exemplu: ecuaţia de identificare a rockerilor nu are prea multe necunoscute, iar majoritatea aderenţilor la acest curent se supun conştient clişeelor curentului. Nu există rocker să nu aibă tricou negru cu Iron Maiden, cum nu există manelist care să nu ridice mâinle şi să lase capul în jos, ca un vultur pleşuv, atunci când aude o melodie grea. Totuşi, în cazul hipsterilor nu există un numitor comun care să-i individualizeze. Ori poate numitorul comun e chiar absenţa unui numitor comun.  Obiceiurile zilnice, preferinţele culinare, stilul vestimentar, gustul pentru anumite filme, melodii, cărţi sau reviste, convingerile politice şi religioase, felul de a vorbi, în mare, stilul lui Adrian e, cu siguranţă, diferit, dacă nu chiar opus de ceea ce ar putea rezulta dacă ar fi făcută vreodată o medie a stilurilor tuturor românilor. Şi, chiar dacă niciun sociolog nu va face această medie vreodată, pe străzile pline, când iese, Adrian Vieru chiar nu are pereche. Atât de graţios poartă inelu-n ureche. Habitatul natural De fapt, Adrian, un grafician apreciat din Bucureşti, este doar diferit, nonconformist. Adrian îşi spune ateu, dar nu e desfrânat, nu fură, nu minte şi nu pofteşte la ce-i al aproapelui. Adrian spune că ascultă numai muzică bună, dar a fost văzut pe la petreceri obscure, bucurându-se de ritmuri orientale, interpretate româneşte. Adrian poartă ochelari fără dioptrii. E patriot şi vorbeşte „romgleza“, are viniluri şi nu-i trebuie pick-up. Adrian se neîngrijeşte atent. Nu prea poţi să spui că Adrian e într-un fel anume, la fel cum nu prea poţi să spui că hipsterii sunt, toţi, într-un fel anume. Ar fi dificil până şi pentru Mariana Zaharescu ori Sanda Ţăranu, celebre voci ale cunoscutei emisiuni „Teleenciclopedia“, să explice habitatul natural al hipsterului urban, trăsăturile tipice ale relaţiilor reciproce dintre diverşi indivizi, de la multiplele ritualuri de comunicare, până la cel de împerechere sau cine mai ştie ce. O poveste fără sfârşit Hipsterii, carevasăzică, nu sunt chiar aşa, o apă şi-un pământ. Totuşi, deşi această subcultură e de o misterioasă complexitate, deşi nimeni n-a căzut de acord asupra tuturor caracteristicilor definitorii ale sale, un schelet sumar, poate uşor sprinţar, al hipsterului nu poate fi imposibil de făcut. Deşi e o caldă ironie aici: dacă ar exista un tipar concret al hipsterului, cu siguranţă, chiar hipsterul ar fi primul care şi-ar arăta originalitatea şi nu s-ar conforma. E-o poveste fără sfârşit. Şi sunt multe posibilităţile de asamblare a acestui schelet, atât de multe încât chiar s-ar putea depista reziduuri hipstereşti în cazul fiecăruia. Câteva exemple: aveţi un venit lunar generos, însă, măcar aşa, de plăcere, mai intraţi în câte-un magazin second-hand şi vă cumpăraţi haine pe care le asortaţi ulterior cu cele cumpărate din magazine scumpe? „Weekend Adevărul“ are plăcerea să vă anunţe că e posibil să fiţi, măcar puţin, acolo, hipster. Purtaţi o frizură aparte, care întoarce mai multe capete pe stradă decât o domnişoară cu părul plin de volum? Mergeţi la petreceri matinale? Ascultaţi formaţii muzicale despre care prietenii dumneavoastră, poate nici dumneavoastră n-aţi auzit vreodată? Mergeţi la serviciu cu bicicleta, chiar dacă, în mod evident, v-aţi permite benzina? Protestaţi cu pasiune sau îi dispreţuiţi cu aceeaşi pasiune pe cei care protestează? În mare, preţuiţi, mai mult decât orice, gândirea independentă şi vă dezgustă aprobările? Atunci, după toate calculele, probabilitatea devine din ce în ce mai mare să fiţi, ştiţi dumneavoastră, hipster. Manual de stil. Zece convenţii firave ale nonconformiştilor Hainele. Vestimentaţia este cea mai vizibilă declaraţie inconştientă de apartenenţă la o subcultură. Fie că sunt vintage, cumpărate de la diverse târguri, fie că sunt asortate cu produse cumpărate din second-hand-uri, ori chiar din spatele vitrinelor scumpe, hainele hipsterilor nu pot să nu întoarcă priviri. Deşi nu orice întoarce priviri este „hipsteresc“, deşi o eşarfă şi o pereche de ochelari retro nu garantează nimănui apartenenţa la subcultură. Stilul poate fi tocilar ori punk, elegant ori foarte urban, cu pulover de iarnă pe care sunt ţesuţi reni ori cu o cămaşă vaporoasă, cu tricou bărbătesc cu decolteu, inscripţionat cu un mesaj original, ori cu helancă pe gât. Orişicât, cu multe, multe accesorii. Şi lucruri care, după orice normă cunoscută, nu prea se potrivesc împreună. Poate fi oricum, cât timp e diferit, cât timp e special. Cât timp întoarce capete. Frizură. Chel cu barbă lungă şi deloc dichisită. Asimetrizat vizibil, poate chiar ras pe-o parte. Cu părul ca un grâu încolţit de Sfântul Andrei. Cu părul lung. Cu un cuib de rândunică fix în creştetul capului. Lins, ca un tocilar ce poartă cărare pe mijloc. Cu fixativ, ceară sau gel de păr, cu ulei ori lăsat pe umeri în stil adamic. Oricum ar fi, frizura unui hipster trebuie să fie deosebită. Chiar şi când îşi pune căciulă. Iar barba trebuie, pur şi simplu, să existe. Şi, dacă nu e barbă, măcar o mustaţă acolo, de muschetar ori de actor de filme erotice, trebuie să acopere figura nepăsătoare a hipsterului. Muzică. Cele mai multe ironii la adresa hipsterilor se referă la faptul că
aceştia ascultă formaţii de care nici măcar ei n-au auzit. De fapt, fiind mereu în căutare de noutăţi, hipsterii ascultă muzică fresh, încă necunoscută publicului larg. Melodii care încă nu au devenit „mainstream“ (n.r. – curent principal). „Eu ascultam trupa asta înainte să fie la modă“, ar putea spune un hipster autentic, indiferent că se referă la un artist rock, indie, drum and bass, tehno, psihedelic, trance, grunge sau mai ştim noi ce stiluri. Alimentaţie. Nu-i obligatoriu, dar un hipster autentic nu poate să nu aibă o înclinaţie către produsele bio. Şi chiar nu-i rar întâlnit ca, într-un balcon strâmt de apartament, să existe trei tulpini de roşii, doi morcovi, acolo, şi încă patru ardei. Viziune politică. Progresivi sau independenţi politic, cu tendinţe anarhiste ori cel puţin anti-capitaliste, hipsterii nu se diferenţiază prea mult de restul românilor. Refuză, din principiu, să fie implicaţi în viaţa politică, însă mai cochetează cu informaţia şi se mai scandalizează atunci când simt că un oarecare ministru îşi bate joc de cultura lor. Se poate spune, din acest punct de vedere, că e o greşeală conceptuală ca manifestanţii din Piaţa Universităţii, cei care salvează uniţi toată România, să fie numiţi hipsteri. Cărţi şi filme. Nu ştim alţii cum sunt, dar n-ai să vezi un hipster român citând din Dostoievski pentru că aşa ceva nu se face. Nu-l interesează nici Coelho, pentru că sunt mult mai importanţi creatorii români. Filmele noului val cinematografic şi cărţile proaspăt ieşite din tipar, şi poezii, şi romane, trebuie să existe într-o bibliotecă de hipster. Spiritualitate. O campanie recentă a Episcopiei Romano-Catolice din Brooklyn, Statele Unite ale Americii, proclama: „Iisus a fost primul hipster“! Oricât de nepotrivite ar putea părea aceste cuvinte, campania era menită să readucă mesajul biblic în rândul hipsterilor, care se declară agnostici sau atei ori îmbrăţişează un stil de viaţă conform cu o spiritualitate alternativă. Tehnologie. E o constantă în viaţa hipsterilor, care, aşa cum am repetat până acum cu alte cuvinte, sunt mereu la curent cu inovaţiile. Dar tablete, telefoane şi ecrane LCD sunt la îndemâna oricui! Ia să vedeţi dumneavoastră un ceas de mână care arată ora în sistem binar! Timp liber. Să te uiţi aşa, la apa unui râu, minute în şir. Să te urci în primul tren care pleacă din gară doar pentru a bea o cafea într-un alt oraş. Să citeşti toată ziua o revistă sau o carte cool. Să te uiţi la seriale, două zile la rând, cu telefonul închis. Să te duci la un eveniment mişto care nu s-a mai făcut niciodată! Să pictezi artistic ziduri, să completezi propoziţia „Păstrează-ţi calmul şi…“, să te plictiseşti şi să-ţi faci un selfie. Ţie şi pisicii tale. Să nu te plictiseşti de tine. Şi să te dai cu bicla! Ocupaţie. Tânăr, între 20 şi 40 de ani, lucrez într-un domeniu creativ, unde-mi pun imaginaţia la încercare constant. Vând publicitate sau un produs oarecare, fac o campanie pentru un public de nişă, sunt designer, fashion-addict (n.r. – dependent de modă), sunt grafician, cunosc limbaje de programare şi, câteodată, mai scriu consideraţii personale pe blog. Ştiu tot despre orice noutate înainte să apară. Making of. Cum se fabrică un hipster în laborator Din moment ce barza nu aduce pe lume hipsteri, e natural să ne întrebăm de unde vin aceste persoane ce pot fi suspectate de micul trafic de biciclete şi eşarfe. Am făcut, aşadar, un test ambiţios în laboratoarele „Weekend Adevărul“: am încercat să creăm hipsterul perfect. N-am combinat, ca-n desene animate, zahăr, condimente şi tot ce-i frumos, n-am folosit nici substanţa chimică X, însă ne-am dezbrăcat de caracter, ne-am îmbrăcat în haine nepotrivite şi ne-am păcălit că, folosind două-trei fotografii, vom lăsa, dacă nu o urmă adâncă, măcar o zgârietură firavă în hipsteritate. Vă prezentăm cea mai caraghioasă reţetă în cinci paşi simpli pentru a deveni un hipster wannabe (n.r. – aspirant). 1. Se ia un jurnalist minor, de 25 de ani, anonim, dar avid de glorie, se îmbată cu mirajul unei străluciri episodice – „Te dăm la ziar!“ – şi se lucrează mult, mult la aspectul fizic. 2. Se lasă la neîngrijit câteva zile, pentru a reproduce aspectul de tăietor de lemne şi i se fabrică, la foc rapid, câteva drame contrafăcute, aproape telenovelistice, orişicât, care să-i lase cearcăne şi să-i potenţeze figura oricum tristă. În cazul în care nedreapta natură umană nu i-a dăruit mai mult de-o mustaţă de lapte şi picioare strâmbe, se reia la punctul 1 şi se frământă mai prudent, mai binevoitor. 3. Se îmbracă tânărul în haine ce par a fi, dar nu sunt tocmai potrivite pentru cele patru anotimpuri ale anului. Dacă, de pildă, o pereche de pantaloni este prea strâmtă, i se reaminteşte că nu are cum să fie vina lui, că n-are unde să-l incomodeze, şi că trebuie să accepte situaţia. Trebuie să se predea stilului. I se agaţă eşarfe, papioane, genţi vintage, pălării şi ochelari. La exterior, hipsterul wannabe este copt bine. 4. Se lucrează prudent la atitudine. Jurnalistului i se dă încredere în el. I se aminteşte de dramele contrafăcute şi i se spune că el e câştigătorul telenovelei, i se vorbeşte cu emfază pretenţioasă despre valoarea lui greu de cuantificat, i se confirmă că gândirea lui e cea mai bună, că eşarfa lui e cea mai frumoasă. Dacă o să vrea, ar putea urca până şi cei mai înalţi munţi, ar putea avea cele mai respectabile şi iubitoare fete, ar putea fi indispensabil celor mai buni prieteni şi ar putea fi cel mai atrăgător magnet pentru aforisme şi alte înţelepciuni. Hipsterul wannabe, deja copt bine, se rumeneşte şi la interior şi încearcă, mai întâi artificial, încordat, apoi din ce în ce mai natural, zâmbetul sfidător. Jurnalistul nu moare. Jurnalistul se transformă. 5. Se apasă butonul declanşator al aparatului de fotografiat şi se imortalizează cea mai tristă imagine a falsei încrederi în sine şi în alţii. Sfârşit. Vintilă Mihăilescu: „Hipstereala, un nonconformism de duminică“ Antropologul Vintilă Mihăilescu, şeful Catedrei de Sociologie a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, explică de ce hipsterii sunt produsul unui compromis între societatea actuală şi propriile reguli. „Weekend Adevărul“: Ce înseamnă hipsterul? Care e definiţia? Vintilă Mihăilescu: Asta e destul de cunoscută: definiţia hipsterului constă în faptul că n-are nicio definiţie. N-au ceva ce-i uneşte pe toţi? Prin semnele de diferenţiere de mainstream devii hipster. Te consideri sau eşti perceput ca hipster. Chiar şi în măsura în care faci parte din mainstream, dar ai o oarecare distanţă pe care ţi-o marchezi cu un tip de comportament. Acest comportament, de fapt, inversează simbolistica mainstream-ului. E o reinterpretare a semnelor, a simbolurilor. E şi o geometrie variabilă a lumii hipsterului care acum cinci-şase ani arăta într-un fel din punct de vedere al înfăţişării, acum arată altfel, iar peste cinci-şase ani va arăta altfel. E o repoziţionare. De unde vine nonconformismul? Un nonconformism parţial sau un nonconformism de duminică. Am în minte, de exemplu, Vama Veche, în weekend. Am făcut un experiment, ochiometric, aşa, de distracţie: peste 80% dintre maşinile care mergeau acolo, la final de săptămână, erau foarte scumpe. Şi am vorbit cu un barman despre ce se bea acolo, în aceste două-trei zile. Pe vremea mea, când ne adunam, era vorba despre o bere, după care treceai pe votcă. Acum… Cocktailuri! Exact, cocktailuri, într-o uriaşă majoritate. Dar ăsta nu e mai degrabă snobism? Chiar e hipstereală? Hipstereala merge mână-n mână cu un anumit fel de snobism. E o dedublare. Ştiu că luni mă voi întoarce la serviciu, în mediul corporatist, dar acum am să mă arunc, extrem de
rapid, într-un fel de underground. Sociologic vorbind, cum s-a ajuns ca oamenii să caute astfel de dedublări? În niciun caz nu este o invenţie românească. În mare parte, dedublările acestea mi se par legate de dezvoltarea mediului corporatist. Şi acum chiar aş intra într-un alt subiect, cel legat de separaţia culturilor. Simplificând lucrurile, corporaţiile sunt construite pe sistemul „omul nordic“, neo-protestant. Cum mergi mai spre est, mai spre sud, dai de omul balcanic, de cel mediteraneean, care are un alt tip de socializare. Însă, dacă în Grecia există corporaţii de mai multă vreme şi au reuşit să le adapteze la tipicul lor, la noi nu merge aşa uşor. Ni se spune: „Asta e reţeta. Voi nu aveţi de unde să o ştiţi. O dăm la cheie, doar trebuie să vă integraţi în ea“. După toate regulile comuniste, am intrat în cele corporatiste. Tinerii care au intrat aici şi-au văzut visul cu ochii, la început. Cu timpul, au început să sufere de această „nordicitate“, să se adapteze forţat la acest gen de sociabilitate, de colegialitate. Este ca diferenţa dintre Grecia şi Norvegia. Hipstereala a apărut ca un gen de soluţie de compromis între aceste două laturi: rămân acolo, pentru că acolo e banul, e statutul, dar îmi fac şi transferul în afara corporaţiei. Bun, dar asta li se aplică celor angajaţi. Există foarte mulţi adolescenţi care se potrivesc, cel puţin vizual, modelului de „hipster“. Pentru că este ceva viral. Devine modă. Liceenii sunt „urmaşii“, nu iniţiatorii. Iar hainele, muzica au contribuit fantastic la această permutare, pentru că sunt în faţă, la vedere, uşor de identificat şi folosit. E un soi de casual foarte lucrat. Să speculăm. Cum ar arăta viitorul curent de acest tip? E imposibil de intuit? Este. Dar ceea ce este posibil pe moment, cel puţin privind tânărul corporatist, este să observăm că acest tip de neidentificare începe să fie canalizată politic. Un lucru care nu se înţelege. Aţi văzut reacţiile după protestele din Piaţa Universităţii? L-au văzut la televizor pe unul cu nu ştiu ce ochelari, pe altul cu bicicletă, pe altul cu nu ştiu ce freză şi gata! Hipsterii au ieşit în stradă! Ăsta e un mod de a nega importanţa fenomenului şi maturitatea lui. Iar fenomenul este important pentru că vedem o persoană, care până atunci se diferenţia social prin atitudinea de zi cu zi, devenind angajată. Căutând o destinaţie, evitând mersul în gol pe care îl presupune mişcarea tradiţională. Dacă îşi dă o direcţie, lucrurile se vor schimba fundamental. Asta se vede, dar trebuie să accepţi să te uiţi şi să înţelegi. (A consemnat Mihai Mincan) „Tânăr şi rătăcit de regiment“ de Aurora Liiceanu Hipster – o cultură contemporană care are un mesaj cu istorie – nimic nou sub soare! Nonconformişti au fost dintotdeauna, în ’20, femeile şi tinerii au dat semne de emancipare. Şi emaciparea cerea expunere. Frederic Chopin a iubit-o pe George Sand – pe numele real Aurore Dupin – şi nu i-a plăcut iniţial, el fiind conformist. A scris apoi: „Ce persoană atractivă este Sand! Este chiar adevărat femeie?“. A fi hipster este o negaţie sau o depărtare de majoritate, este o trăire/atitudine individuală ca afirmare a eu-lui care refuză apartenenţa. Dar această trăire personală este „anunţată“ public, prin exces de expresie: haine, pieptănătură, hrană, bicicletă etc. Un univers de obiecte, el însuşi fiind un obiect supus ostentativ schimbării (inclusiv intervenţiile pe piele şi unele organe) şi excesului de provocare senzorială (culori, sunete, gusturi etc). Deci o obsesie a exteriorului trăită în exteriorul eu-lui. Exteriorul devine identitate şi are valoare simptomatică de definire, de identitate. Hipsterii se vor a fi grup, dar vor să rămână indivizi. Ei trăiesc mult ideea de nonconsens cu alţii, punând preţ pe originalitate şi provocare vizuală. Psihologic, respectă – nu ştiu dacă perfect raţional – componente ale creativităţii: toleranţa şi chiar apetenţa pentru contrast, asimetrie, lipsa de canon, incertitudine, ambiguitate. Şi aplică folosirea imaginaţiei cu procedee ca aglutinarea, minimalizarea, contrastul etc. Se acceptă narcisistic pe ei şi se manifestă ca nefiind interesaţi de acceptarea celorlalţi. Acum, grupul este la modă, valorizat, şi este imposibil să-i percepem individual, cum îşi doresc ei. Uneori, cred că unii oameni devin obişnuiţi să fie nonconformişti ca atitudine constantă faţă de lume şi viaţă, dar ei se află, de obicei, în anumite segmente de profesiuni (liberale, arte etc.) Am un prieten cu un fiu very hipster, care îşi declara fiul „asistemic“. Spune ironic că asta nu durează, că este tânăr şi rătăcit de regiment, dar va ajunge în regiment. „Existenţialişti care au ales să divorţeze de societate“ La început a fost mişcarea anului 1940. Oameni care trăiau în afara societăţii şi cărora le plăcea jazzul. Celebrul pianist Harry „The Hipster“ Gibson i-a numit hipsteri. După cel de-Al Doilea Război Mondial, aceşi oameni au devenit din ce în ce mai vizibili. Poetul american Jack Kerouac îi descria ca „personaje cu o spiritualitate specială, care sunt în ascensiune în America“. Scriitorul american Norman Mailer îi caracteriza pe hipsteri ca „existenţialişti care, trăind o viaţă a cărei singură constantă este moartea, anihilaţi de războiul atomic ori strangulaţi de conformismul social, au ales să divorţeze de societate, să existe fără rădăcini“. Rebeli americani. Există o dispută aprinsă cu privire la provenienţa şi însemnătatea cuvântului hipster. Orişicât, construcţia „hip“+„ster“ a fost formată în anii ’40, în epoca jazz-ului, în Statele Unite. Unii spun că „hip“ însemna, în argou, entuziast al scenei. Alţii spun că e doar un derivat al cuvântului „hop“, care, la rândul lui, este un argou ce se referă la opium – un argument este felul în care o persoană se sprijină de şoldul (hip) celeilalte atunci când fumează opium. De altminteri, „hip“ ar mai putea însemna şi „conştient, la curent, la modă“, potrivit unei atestări documentare din 1902. Acestui cuvânt cu semnificaţie puternic disputată i-a fost adăugat sufixul englezesc „-ster“. În acelaşi mod s-au format cuvinte precum „gangster“. La începutul anilor 2000, „The New York Times“ scria despre cartierul Williamsburg din Brooklyn, referindu-se la locuitorii săi ca „boemi“. Cartierul newyorkez era cunoscut pentru stilul de viaţă nonconformist al multora dintre locuitori. În 2003, scriitorul Robert Lanham, locuitor al aceluiaşi cartier, a publicat cartea „Ghidul pentru hipsteri“, unde îi descria pe aceştia aşa: „Persoane cu tunsoare castron, cu genţi care atârnă şi în care au biografia lui Che Guevara, vorbind la telefonele mobile, fumând ţigări europene şi mergând ţanţoşi în pantofi cu platforme“. Ironicul autor spunea despre hipsteri că sunt, în mare parte, cei care au absolvit o şcoală liberală de arte, a cărei echipă de fotbal n-a câştigat niciun meci de la Reagan încoace, şi au cel puţin un prieten republican care-i numeşte şi pe ei republicani. Concluzia lui Lanham este că hipstereala a reînviat în perioada 1999-2003. Iar apoi s-a răspândit rapid în lume.   Concert la 7.00 dimineaţa. „Hipstereală! „Luni, înainte să mergi la birou sau la facultate, treci pe la Control să îţi iei micul dejun alături de trupa Robin and the Backstabbers. Te aşteptăm, dis-de-dimineaţă, cu o cafeluţă şi o porţie de muzică bună“ – acesta este anunţul pentru un inedit concert în pijamale! Trupa menţionată, care în limbajul de nişă al fanilor se mai numeşte şi „Robin şi prietenii săi“, a organizat primul concert matinal din Bucureşti. „La uşa Controlului a bătut un şir indian de cel puţin 400 de matinali cu ochii cârpiţi de somn şi urechile încă nebătătorite de zgomotul oraşului. I-a întâm
pinat o trupă semiadormită, încă în pijamale (fiecare cu ale lui!)“, scria un recenzor al concertului. Se spune că, deşi erau semiadormite, cele 400 de persoane care-au luat primul autobuz să vină la concert erau foarte, foarte frumoase. „Pentru că tinereţea e foarte mişto şi foarte cool, de «prizat» ori de câte ori ai ocazia «să o trăieşti şi să o simţi cu viaţa ta»“ – chiar aşa spune un ascultător. „Să fie «fericire pentru toată lumea», cum zicea Robi la final de concert, aşa că să te scoli din fotoliul comod al propriului comfort (sic!) şi să faci ceva cu viaţa ta. Şi să te consideri norocos pentru că 1) faci parte din publicul ăsta mişto şi 2) că ai concerte din acestea inedite – chit că-s hipstereală – şi 3) pentru că există Robin and The Backstabbers, adică una din trupele momentului care ţi-ar putea reprezenta «artistic» frământările“, zice matinalul. Acest eveniment ar putea trece, până şi potrivit rigorilor volatile ale participanţilor, drept o manifestaţie de hip-steri. Robin and the Backstabbers este un grup de pop melodramatic din Bucureşti, înfiinţat în 2010 şi foarte apreciat în rândul tinerilor români. „Rasismul de hipsteri“ Rasismul de hipster înseamnă folosirea ironiei, a satirei, a comentariilor arogante cu scopul de a fi controversat sau colţuros. Pentru că hipsterii sunt conştienţi că nicio convingere cu adevărat rasistă nu poate supravieţui în acest secol ori nu pot fi tratate în mod serios, preconcepţiile sunt mascate de aroganţă. Această teză îi aparţine cercetătoarei Carmen Van Kerckhove din Hong Kong, care atrage atenţia asupra perpetuării prejudecăţilor rasiale, mascate de un limbaj atent. „Cei care-şi expun tendinţele de rasism de hipster pot scăpa de acuzaţiile de rasism spunând simplu «Doar glumeam»“, explică Van Kerkhove. Aceasta dă exemple precum petrecerile organizate în Brooklyn sub umbrela „Kill Whitie“ (n.r. – „Omorâţi-i pe albi!“) ori statuetele cu Iisus de culoare, prin care se ironiza corectitudinea politică ori se transmiteau preconcepţii rasiale. Un hipster intră într-un bar… Niciun trend nu este unanim acceptat, iar hipsterii nu se abat de la această regulă nescrisă. Şi aceşti exhibiţionişti vestimentar pot cunoaşte o inexplicabilă antipatie din partea celor care nu înţeleg ori nu vor să le înţeleagă stilul lor de viaţă. Haterii (n.r. – cei care urăsc) au un dinte împotriva hipsterilor şi aia e. Se fac bancuri, se fac glume şi, din orice relatare, hipsterii ies cu cămaşa şifonată. Fără minima intenţie de a sprijini şi difuza această antipatie, ci mai degrabă pentru comicul portretelor, vă prezentăm câteva dintre aceste glume. Este vorba de umor.

Cât de mult cântăreşte un hipster? Un instagram.

Câţi hipsteri încap într-o cabină telefonică? Unul. Unul în plus ar fi prea mainstream.

De ce le place hipsterilor sa folosească metroul? Pentru că este underground.

Cine a fost primul hipster? Probabil n-ai auzit niciodată de el.

Dragi hipsteri, Iisus v-a iubit înainte să fiţi cool.

Dacă un hipster a făcut un lucru, dar nu l-a pus pe Facebook sau pe Instagram, oare chiar s-a întâmplat? Doi hipsteri intră într-un bar. Primul a făcut-o înainte ca asta să fie cool, iar al doilea a fost doar ironic.


Interviu – Aurora Liiceanu

Category : interviu , psihologie

ARTICOL PRELUAT INTEGRAL DIN WWW.ADEVARUL.RO
http://www.adevarul.ro/life/Aurora_Liiceanu-psiholog-_-La_Suveica_imi_luam_leafa_pe_un_butoi_de_motorina_0_551345153.html
Aurora Liiceanu (70 de ani) vorbeşte despre comunism, când a fost dată afară de la Institutul de Psihologie şi trimisă ca muncitor necalificat la fabrica „Suveica“. Psihologul povesteşte despre relaţia specială pe care o are cu fiul său, plecat de 17 ani în Japonia, despre crize profesionale şi copilărie.
„Adevărul”: În cartea „Prin perdea” aţi vorbit despre câteva dintre marile întâmplări ale vieţii dumneavoastră, în care hazardul a jucat rol principal. La domeniul psihologiei aşa aţi ajuns.

Aurora Liiceanu: Mi-am pus mereu problema copiilor care sunt buni la toate, care învaţă bine şi la matematică şi la română, şi la geografie. Mai rar se întâmplă ca un copil să fie foarte bun la ceva şi atunci, cum se spune, natura face orientarea lui. Eu am început cu baletul, m-am lăsat de balet, am ajuns la Liceul Gheorghe Lazăr, unde mi-a venit greu să mă adaptez, pentru că până atunci fusesem ocupată cu dansul şi mai puţin cu cartea, după liceu am vrut să fac chimie, dar s-a întâmplat ca dintr-un amor să mă duc la Psihologie. Am intrat ultima la facultate.
Dar aţi terminat şefă de promoţie. Asta s-a întâmplat pentru că eraţi copilul obişnuit să se ţină de carte sau pentru că v-a plăcut foarte mult?
Mi-a plăcut foarte mult psihologia, era o şcoală serioasă. Pe de altă parte, făceam parte dintr-o generaţie căreia nici nu-i trecea prin cap să nu facă ceea ce trebuie, adică, bineînţeles, carte. Chiar dacă nu ajungeai foarte departe, se spunea „pâinea-i mai albă dacă ai carte” şi alte chestii de genul ăsta. Nu pot să spun privind în urmă că facultatea mi-a dat mare lucru. Mulţi profesori erau supuşi influenţei ruseşti, cum erau vremurile. Un singur profesor era extraordinar, profesorul Zapan (n.r. – Gheorghe Zapan, psiholog, matematician, filosof), extrem de nedotat social, însă, nu reuşea să facă pactul cu epoca. Oricum, cred că facultatea nu e decât o formă de iniţiere, un antrenament, o gimnastică a minţii. Maturizarea apare după facultate.

Ba am avut. Dar am păţit ceva. Aveam 10-11 ani şi am căzut de pe pian şi m-am lovit cred că la coloană undeva. Nu am spus nici părinţilor ce mi se întâmplase, a doua zi am avut examen şi nu am făcut foarte bine, l-am picat. Aşa am ajuns la Liceul Gheorghe Lazăr.
„Dacă faci serios psihologie trebuie să fii robust la minte. E o disciplină care te poate sminti.”
Aţi avut de multe ori nelinişti profesionale, momente când v-aţi dorit să fi studiat ceva mai pragmatic decât psihologia. Spuneaţi că îi invidiaţi pe cei care ştiu să repare chiuvete.
Dacă faci serios psihologie trebuie să fii robust la minte. E o disciplină care te poate sminti. Sunt atât de multe variabile… Jocul psihicului este atât de complicat încât e foarte greu să spui că ai făcut ceva bine. Şi azi citim lucruri contradictorii legate de om – „mâncaţi ciocolată!”, „nu mai mâncaţi ouă!”, acum cică iar trebuie să mănânci ouă. Vin informaţii şi din dreapta, şi din stânga, încât îţi doreşti să fie ceva solid, care îţi dă o stare de confort psihologic. Să vă dau un exemplu. Se spune „creativitatea e legată de inteligenţă”. Corect. Apoi: „e necesară inteligenţa pentru creativitate, dar nu e suficientă”. Sunt oameni erudiţi, care nu sunt creativi. Am văzut oameni total inculţi, cu o creativitate nebună.
Vă amintiţi de unul dintre ei?
Da, să vă povestesc. Lucram cu teste de creativitate la Institutul de Psihologie. Ne-am adunat vreo patru colegi la closetul Institutului, să ne gândim, să găsim o soluţie creativă la faptul că lipsea inelul acela de metal al suportului pentru săpun, îl pierduse cineva. Multe teste de creativitate sunt pe ideea asta, de improvizaţie. Şi cum stăteam noi aşa, a venit femeia de serviciu. S-a uitat la noi, ne-a întrebat ce ne trebuie şi a dispărut. S-a întors şi ne-a dat o lecţie, cu tot academicul nostru… A luat un capac de bere, care e foarte bun, că are zimţuri din acelea, l-a trântit în săpunieră, a pus săpunul acolo şi a plecat ca o regină. Ne-a lăsat acolo cu gura căscată, toţi cu doctorate în psihologie. Aşadar, cultura e foarte bună, dar ea la un moment dat îţi anihiliează spontaneitatea minţii.
Ce fel de copil aţi fost, înainte de exerciţiul acesta al acumulării de cunoştinţe?
Nu eram nici foarte cuminte, dar nici foarte supusă. Mama era o femeie echilibrată, tata, un bărbat foarte puternic. Mereu mi-au hrănit ideea de ambiţie, „nu eşti tu proasta proştilor”, spuneau. Eram totuşi un copil timid, atunci era poate şi o epocă a timidităţii, acum copiii sunt foarte dezinhibaţi. Mă trimitea tata câteodată să iau vreo adeverinţă de elev de la şcoală. Nu eram în stare. Îmi era o ruşine să intru acolo, să o rog pe secretară… Şi acasă minţeam. Spuneam că n-am găsit pe nimeni. Şi ţin minte că taică-miu spunea „iar ai stat după uşă?”. Mi a întărit cu timpul, ideea asta, că trebuie să dai uşa de perete, nu poţi să stai după uşă toată viaţa, că nimeni n-o să spună că eşti grozav. Este ceea ce se cheamă în psihologie „a pretinde”. Nu pretinzi, nu ţi se dă nimic.
Imediat după absolvirea Facultăţii de Psihologie
Ce loc ocupaţi în universul familiei, ce raporturi existau între dumneavoastră, soră, părinţi?
Eram sora mai mică şi eram foarte apropiată de tata. Taică-miu a contat foarte mult, de altfel el a trăit până la 91 de ani. Aici intervine altă problemă. Câtă vreme te însoţeşte un părinte în viaţă? Dacă tu ajungi la 60 de ani şi el are 91… Eşti copil, dar nu mai eşti de fapt copil, ai la rândul tău copii. Îţi pui problema asta, e complicat, pentru că nu îţi mai vine să crezi că te mai desparţi vreodată.

Aţi avut o relaţie specială cu fiul dumneavostră, Ştefan, dincolo de raportul mamă-copil.
Da, poate pentru că cineva, care a contribuit la formaţia mea când eram foarte jună, mi-a spus un lucru pe care nu l-am uitat: „sângele şi sexul zăpăcesc mintea”. Adică devii foarte subiectiv. Dacă le scoţi pe acestea două, îţi rămâne prietenia. Am fost apropiată de fiul meu, încercând să nu ţin cont de faptul că-i sunt mamă, să nu ţin cont de faptul că sunt femeie, să nu ţin cont de faptul că el e mic şi eu sunt mare. Şi sunt convinsă că în momentul în care faci un copil şi el ajunge la vârsta la care înţelege ce vorbeşti trebuie să i spui că ai calităţi şi defecte şi că niciun om nu e perfect. Nu trebuie să te prezinţi copilului pe un piedestal, drept minunea minunilor.
Aţi simţit nevoia sau aţi rezistat tentaţiei de a interveni atunci când el a luat decizia de a se căsători, la o vârstă foarte fragedă?
La 19 ani s-a căsătorit. Sigur că am intervenit, dar niciodată nu trebuie să intervii total, pentru că poţi să tai cordonul ombilical mental care te leagă de copilul tău. Niciodată nu poţi să arunci cu pietre sau noroi în iubita băiatului tău sau în iubitul fetei tale. Pentru că nu poţi să ştii unde duce relaţia asta, poate că ea va dura toată viaţa – treaba lor – dar noroiul acela rămâne. În momentul de faţă sunt în stare să vorbesc cu el cu calm şi umor despre trecut. Copiii au o subiectivitate aparte când iubesc şi nu poţi s-o încalci, pentru că se întoarce împotriva ta. E ca un bumerang relaţia dintre părinţi şi copii.
Lui i-aţi spus când regimul comunist v-a trimis de la Institutul de Psihologie, unde eraţi cercetător, la fabrica Suveica, să lucraţi ca muncitor necalificat?
Niciodată. Mi-a fost frică să i spun. Nu era copt să înţeleagă socialul, că-ţi vin din afară nenorociri. Dădea telefon la fabrica Suveica şi spunea: „Alo, Institutul Suveica?”. Credea că-i Academie! (râde). N-ar fi înţeles că eu târăsc căruţul cu alimente sau curăţ cartofi. A fost totuşi o experienţă interesantă.
N-aţi simţit-o ca pe o mare nedreptate? Nu eraţi revoltată?
Mi se părea suprarealist. Am făcut o cerere iscălită cu mânuţa mea, în care eu ceream să-mi schimb locul de muncă din cercetător ştiinţific în muncitor necalificat. Cine poate să creadă aşa ceva? Ne-au pus să ne iscălim noi, că adică noi am cerut asta.
Fostul soţ, Gabriel Liiceanu, alături de băiatul lor, Ştefan
Cum v-aţi scufundat în noul mediu?
Foarte bine. Mi-am dat seama că există lumi şi lumi. E o lume a funcţionarilor, e o lume a nevestelor, a celor care vând la piaţă, e o lume a artei. Aia era o lume a vieţii. Talpa ţării. Aveau principii de viaţă pe care eu nu le cunoşteam. De exemplu, se ocupau de familie: probleme cu naşul, fina, soacra, tăiatul moţului, cum faci cearceafuri, de unde cumperi murături. Baza vieţii. Ei nu ştiau ce caut eu acolo. Îmi luam leafa pe un butoi de motorină, mă invitau muncitorii la o bere, „hai, fă, la o bere!”. Cine mă învăţase pe mine cum să fac? Trebuia să fac un slalom, să fiu drăguţă, înţelegătoare, să exersez această distanţă şi apropiere, care e foarte dificilă. Erau oameni simpli, cumsecade. Eu, bineînţeles, ţin cu lumea academică, intelectuală, dar câteodată i-aş prefera pe ăia. Pentru că unde e carte multă există şi orgoliu nemăsurat, perfidie şi multe probleme la cap. Şi ei nu le au.
”Unde e carte multă există şi orgoliu nemăsurat, perfidie şi multe probleme la cap.”
”Mă invitau muncitorii la o bere, „hai, fă, la o bere! Cine mă învăţase pe mine cum să fac?”
„Eram sătulă de academism”
V-aţi gândit ce a fost cel mai important din ce vi s-a întâmplat în episodul acesta?
M-am gândit ce ciudat este că în viaţă te adaptezi la nişte certitudini care ţi se par foarte certitudini. De exemplu, certitudinea că mori cu Ceauşescu lângă tine. A fost. Mă gândeam c-o să ies la pensie de acolo. În ,90 am revenit la ceea ce lăsasem în 1982. Sunt totuşi opt ani, în care nu mai credeam că se schimbă ceva. N-am crezut o clipă că mai plec de acolo.
Aţi lucrat şi la Tele 7 abc, la o emisiune difuzată după miezul nopţii, „Linia Fierbinte”…
M-a rugat cineva să mă duc şi am acceptat. Am primit tot felul de critici de la colegi, cum să stau eu la telefon să vorbesc cu Miţa, cum se ceartă ea cu Costel, ce psihologie e aia, noi suntem academici, nu coborâm în rigolă! Dar eu eram atât de sătulă de academismul ăsta cu limbaj de lemn… Poate că a fost şi urmarea de la „Suveica”, voiam să cunosc viaţa, oamenii, să văd cât de ţicniţi, hoţi sau nebuni sunt, asta e lumea. Pot să vă spun că mi-a plăcut extraordinar de mult. Un an jumătate am fost acolo, era în direct, de la 12 la 1 noaptea. Sunau în general femei. Nimeni nu m-a sunat vreodată să-mi spună că are o problemă profesională, toţi aveau probleme interpersonale. Cu nora, cu copilul, cu nepotul, viaţă! Îmi pare rău că colegii mei dau cu mine de pereţi, dar le-am spus, duceţi-vă şi voi, intraţi în viaţă. Terenul contează enorm. Eu am fost în Maramureş şi am lucrat acolo pe teren. Îmi rămân mereu în minte lucruri mult mai inteligente decât când stau de vorbă cu oameni aici, acasă. Erau doi bărbaţi care se plângeau de neveste şi unul dintre ei îmi spune: „Doamnă, femeile se împart în două categorii – unele adună ca albinele, altele împrăştie ca găinile” (râde). Mi se pare mult mai interesant decât o discuţie cu un coleg plafonat, care mă face să adorm lângă el.
”Mama era o femeie echilibrată, tata, un bărbat foarte puternic. Mereu mi-au hrănit ideea de ambiţie, „nu eşti tu proasta proştilor”, spuneau.”
Spuneaţi că omul este mult mai mult decât profesia lui şi voiam să vă rog să ne spuneţi câteva lucruri despre dumneavoastră în afara acestei arii. Ce vă mai place să faceţi?
Îmi place să gătesc când am chef şi vreau să fac exeperimente, îmi place să stau în locuri izolate, îmi place să cunosc oamenii simpli şi să vorbesc cu ei, îmi place să cos, să fac croitorie, dar nu prea am mai apucat.
Aţi citat un înţelept în cartea dumneavoastră, care spunea că omul este o enigmă şi pentru el însuşi. Faceţi acest exerciţiu, de a privi înăuntru, prin ochii psihologului?
E, sigur. Nu mă pot dezbăra. Se spune că orice om are acces la filosofie şi psihologie în mod profan. Fiecare are o filosofie de viaţă. Când eşti şcolit, poate se mai adaugă ceva. Mereu mi-am pus problema dacă pot lăsa şcolitul la uşă şi să rămân cu profanul, ca orice om. E greu. Psihologia îţi aduce şi teribile dezavantaje: îţi pierzi spontaneitatea – mă gândesc de la început, o analiză de sine exagerată, care nu e mereu sănătoasă, un control al eului, un control al celuilalt… Şi vine întrebarea, îţi trebuie toate astea? N-ai vrea să fie ceva spontan, genuin, autentic?


BLOG

Program

0737679677
Luni - Vineri:
16,30 - 21,30

Newsletter

Abonează-te și fii în permanentă legătură cu noi: