Cătălin Stanciu: Domnule Radu Predoiu sunteți profesor, psiholog și antrenor. Cum jonglați cu aceste roluri? Cum se interconectează și cum își păstrează identitatea fiecare dintre ele?
Radu Predoiu: Într-adevăr, inițial am fost antrenor (de tenis), apoi psiholog și profesor, toate mergând însă în aceeași direcție – dobândirea unei perspective multifațetate cu privire la ceea ce presupune psihologia sportului.
Am să vă spun o poveste interesantă – în anul 1958 echipa de fotbal a Braziliei a câştigat Cupa Mondială în Suedia, având în staff şi un psiholog (pe lângă un nutriţionist şi un dentist). Psihologul respectiv, un profesor cunoscut în Brazilia, a lucrat cu sportivii Testul Persoanei (printre altele). Edson Arantes do Nascimento – cunoscut ca Pelé avea atunci 18 ani. Psihologul i-ar fi spus antrenorului (potrivit literaturii de specialitate) – conform rezultatelor obținute în urma testărilor, Pelé nu este suficient de combativ și nu va face față presiunii de la acel nivel. Antrenorul a răspuns – S-ar putea să aveți dreptate, dar din fericire nu vă pricepeți la fotbal; atât timp cât piciorul lui Pelé este bun, el va juca. Constatăm astfel cât de important este ca un psiholog sportiv să cunoască sportivii, ramura respectivă de sport (să învețe regulamentul, să știe ce momente ar fi mai potrivite pentru anumite ritualuri competiționale), în caz contrar lucrând după metoda oarbă – nu este prezent la concurs, antrenament, informațiile pe care le are bazându-se doar pe discuțiile cu sportivul, antrenorul, părinții și în urma eventualelor testări. Ar fi și mai bine (în completarea informațiilor menționate mai sus) dacă psihologul ar observa sportivul în activitatea propriu-zisă, fiindcă psihologia sportului se desfășoară și pe teren, nu numai în cabinet. Îmi amintesc replica unui antrenor către sportivul său: “La teste ieși bine, dar pe teren parcă ești alt om” (putem discuta despre creierul rațional și despre creierul emoțional, despre greșelile emoționale, așa cum le numea Goleman).
Între rolurile pe care fiecare persoană le accesează (în cazul meu, psiholog, antrenor, profesor) putem spune că există o interdependență absolută și o independență numai relativă. Și aș vrea să nu uităm acea poveste terapeutică metaforică – Profesorul, un grădinar (Abdu’I Baha): munca unui professor/ antrenor/ psiholog etc. seamănă cu cea a unui grădinar, care are grijă de plante. O plantă iubeşte umbra, în timp ce alta iubeşte soarele, uneia îi place un sol nisipos, iar alteia un pământ argilos. Pentru a se dezvolta corespunzător, fiecare plantă necesită îngrijirea cea mai bună şi care să i se potrivească.
Cum ați ajuns să alegeți să profesați într-un domeniu, relativ recent, cum este cel al psihologiei sportive?
Un motiv important pentru care am ales psihologia sportului este legat de activitatea mea ca jucător de tenis (la juniori), moment în care am simțit importanța de a controla emoțiile și gândurile negative, de a menține concentrarea atenției, de a avea încredere în forțele proprii sau un bun spirit de observație.
Cu privire la acest domeniu (psihologia sportului), relativ recent, aș dori mai întâi să aduc în atenție/ reamintesc cititorilor ceea ce afirma Hermann Ebbinghaus (1908) – „psihologia are un trecut lung, dar o istorie scurtă”. Dacă ne gândim la psihologia sportului, primul studiu recunoscut (prima lucrare ştiinţifică) este considerat a-i aparţine lui Norman Triplett. Studiul, efectuat pe ciclişti – “The Dynamogenic Factors in Pacemaking and Competition”, a fost publicat în American Journal of Psychology (1898). Vorbim, așadar, de (numai) 124 de ani în urmă. În anul 1986 este creată Divizia 47 a APA (The American Psychological Association) – peste 500 de membri ai APA au semnat petiţia, numită Psihologia sportului şi a Exerciţiului Fizic. Dar investigații în domeniul psihologiei sportive se realizau și înainte de anul 1898, iar psihologia era prezentă în orice competiție/ confruntare (ne putem gândi, inclusiv, la gladiatorii din Roma Antică, înaintea erei noastre).
In cazul nostru, psihologia sportului a fost practicinat inainte de aparitia disciplinelor stiintifice ale psihologiei. De exemplu, arfi interesant sa stim ce le spuneau jockeyiior antrenorilor oaieii lor inainte de cursa incepand cu secolul XX. Sau, citam cateva exemple notorii, de care acum, problema era calsla, inclusiv la noi – cu privire la activitatea cu psihologi sportivi de catre Rapid Bucuresti, continuat si in prezent de formatia de fotbal Petrolul Ploiesti etc. Doar in a doua jumatate a secolului trecut, psihologia sportului s-a constituit ca o disciplina stiintifica cu totul noua, separata de psihologia clinica, pedagogica ori sociala.