Cabinet OEDIP, opinii, psihologie

Capcanele relației de cuplu simbiotice

simbioza

Pornind de la etimologia cuvântului simbioză aflăm că acesta vine din grecescul syn care înseamnă „cu” și bios care înseamnă „viață”. Este un tip de relație sau de conviețuire obligatorie dintre două sau mai multe organisme în urma căreia trag foloase ambele.

În consecință, dacă dispare unul dintre cele două organisme dispare și celălalt, pentru că existența sa nu este posibilă în afara celuilalt și nici nu se justifică. Tradusă și transpusă în relația de cuplu asta înseamnă dependența emoțională dintre parteneri.

Marea capcană este dată de faptul că simbioza este etapa asociată îndrăgostirii, cu respirația în doi, cu împlinirea mitului androgin. O etapă prin care orice cuplu trece în drumul spre maturizarea sa și care este necesară. Orice cuplu își duce etapele de dezvoltare, oarecum asemănător cu etapele vieții umane. Trecem de la copilărie, la adolescență și tinerețe apoi devenim adulți – presupuși – deplin responsabili. Într-un fel, așa se petrec lucrurile și în cuplu. Nu de puține ori, un adult are nostalgia copilăriei, iar partenerii pot avea nostalgia începuturilor, nostalgia respirației în doi. Doar că, în timp, aceasta devine sufocare, neidentificare personală, depersonalizare. Doar că, așa cum unii adulți rămân copii toată viața, din punct de vedere emoțional, acest fapt este adud și în relația de cuplu. Astfel, unele cupluri nu depășesc stadiul de simbioză însă, nevoile lor sunt ale unor adulți care relaționează în zona emoționalului imatur. O astfel de relație nu poate să fie sănătoasă și aduce suferință.

Cauza simbiozei pare să fie faptul că nu ni s-au transmis principii sănătoase de viață în familie, de independență emoțională și încredere în propria persoană ci ni s-au transmis „valori” ale suferinței și ale nevalorizării propriei persoane, a faptului că existăm doar raportați la ceilalți și la nevoile celorlați. Astfel, ni se formează tipuri de atașament dependente și anxioase.

Prima relație simbiotică pe care o avem nu este cea de cuplu, ci cea pe care o avem în primii ani și este relația cu mama. Oricât de neverosimil ar părea de aceasta legătură cu mama depinde modul în care ne dezvoltăm capacitatea de adaptare la ceilalți, de relaționare cu cei de lângă noi. De aici decurge și tipul de atașament pe care-l formăm iar acesta ne influențează în mod decisiv balanță între autonomia emoțională și dependența emoțională. Dacă am primit iubire vom știi să oferim iubire, dacă am primit respingere ne vom aștepta să fim respinși și vom interpreta, pe această schemă, gesturile, atitudinile partenerului.

De aceea, depășirea problemelor din sfera emoționalului individual, prin dezvoltare personală, psihoterapie sau orice altă metodă, duce la asumare și creștere de sine care se va reflecta pozitiv în sfera relației de cuplu și va duce la un cuplu, nu fără probleme, nu fără conflicte, ci la un cuplu sănătos, asumat și capabil să depășească matur obstacolele vieții, indiferent de natura acestora.

Doi adulți maturi emoțional vor forma un cuplu sănătos, altă formulă nu există oricât ați încerca.

Există și o zonă pozitivă de manifestare a „nostalgiei” simbiozei de la începuturi dar care se transformă, în ceea ce psihologia de cuplu numește „mutualism” caracterizat prin faptul că ambii parteneri cresc în relație și se dezvoltă unul prin celălalt, în relație. Un cuplu sănătos emoțional nu este lipsit de încercări, de supărări, dar vor știi să le gestioneze, iar costurile emoționale dintr-un „aici și acum” mai neplăcut vor deveni resurse ale funcționalității ulterioare. Partenerii unui cuplu matur, după încercări, devin mai calzi, mai blânzi, mai conținători și iubitori, dar asta presupune și renunțarea la simbioză care este etapa copilăriei unui cuplu și nu mai este absolut deloc necasară într-un cuplu matur.

Marile provocări apar în relația de cuplu, nu în singurătate.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *