Nu de puține ori ne găsim ancore în ceilalți, cu preponderență în iubit(ă), în partenerul de cuplu. Facem copii pentru a stabiliza un cuplu, pentru „a ne simți împliniți”, etc și ne trezim târziu că nu am făcut lucrul acesta în „sine” ci „pentru că”.
În fapt, suntem în derivă și căutăm stabilitatea în afara noastră, ceea ce este nedrept față de noi înșine și față de cei pe care-i iubim.
Este adevărat, avem nevoie de ceilalți pentru a ne sprijini, pentru a ne însoți, pentru a duce călătoria vieții împreună, nu suntem ființe solitare. Asta presupune să împarți și binele și răul, dar nu ca celălalt să-ți ducă ție poverile care nu sunt ale lui, trăirile și emoțiile care nu sunt ale lui, dar care, inevitabil, interferează și-l influențează pe celălalt. Și nu este nimic greșit în aceasta, dimpotrivă, dar să nu uităm că și cei de la care avem așteptări au călătoria lor, așteptările lor.
Singura ancoră pe care o putem avea este cea pe care o aruncăm în adâncul nostru ca pe un năvod pe care-l ridicăm cu speranță și așteptări, indiferent de ce spun tratatele de psihoterapie sau cele de spiritualitate orientală care sunt la modă în România. Viața e menită să fie trăită, nu analizată la nesfârșit!
Ancorele năvod devin rădăcini în adâncul mării.
