Îmi programasem zile de singurătate pentru 31 martie 2018 când urma să împlinesc 40 de ani. Zile în care să fiu doar eu în muntele care mă primea fără să se tulbure de vremurile din mine.
Neîntâmplarea a făcut ca tot ce plănuisem să se răstoarne în mine cu liniște, bucurie și iubire. Am fost luat de mână, acum câteva luni bune, de cea care-mi lipsea de mii de ani și dus într-un loc de care nu știam. Pentru prima dată în viața mea mă lăsam cuprins și sărbătorit. Curajul de a-ți schimba viața și de a o lua de la capăt, la mijlocul ei, poate fi considerat de unii nebunie sau nechibzuință. Pentru noi, Tess și cu mine, este doar asumarea și răsplata anilor ce ne-au dus unul către altul, acum când maturitatea nu se numără în ani ci în capacitatea de a recunoaște, de a primi pe deplin ceea ce-ți este similar. Zicala: „Contrariile se atrag” este un mit fals. Spun, fără tăgadă, că poate se atrag, dar cu siguranță duc la suferință și distrugere. Similaritatea și modul apropiat de a fi, de a gândi, de a te raporta la viață, cu toate ale ei, sunt cele care duc la integrarea sufletelor și la finalul căutărilor, căci cele două părți pierdute ale androginului s-au regăsit.
Ajungem în satul Cheia, venind dinspre Brașov, de unde o cotim, spre stânga prin povârnișuri. La marginea drumului de munte, o căprioară ne aștepta fără să se teamă. Era doar la 4-5 metri de noi și nu s-a îndepărtat chiar dacă minute în șir am stat în proximitatea ei. Era semnul de bun venit al naturii. Știam deja că ne îndreptăm spre munții Bucegi, dar nu bănuiam unde. Tess, deși emoționată, nu-mi spunea unde mergem, iar eu nu mai întrebam demult. Așa cum întrebările nu-și mai au rostul atunci când lași inima să-ți fie călăuză. Răspunsul stă în ceea ce simți, singura informație veritabilă a noastră.
Felina (un Freelander portocaliu) toarce și urcă pantele cu bucurie. Respiră lejer, echilibrat. Îi simt descătușarea după ce a fost ținută prizonieră pe șosele. Cunoaște, la rândul ei, libertatea pe drumuri de munte. După 5 km, într-o căldare, se deschide un peisaj dintr-o altă lume. Peste noi stau să se prăvale Munții Bucegi, pe de o parte, Piatra Craiului pe de alta, Fundata și Cheia. Nu este un sentiment de nesiguranță ci unul de plinătate.
Amfiteatrul Transilvania este un resort de o frumusețe aparte. Proprietatea se întinde pe 100 de hectare, cu câteva grajduri care au fost renovate într-un stil propriu de mâna celor care o dețin. Camerele sunt amenajate artizanal și te aduc un pic din lumea hobbiților nordici ai lui Tolkien. Miroase a străvechi, a legende și povești ce sunt șoptite pentru a fi auzite doar de cei care le caută. Gazdele sunt extrem de primitoare, deschise și prietenoase. Vor să te facă să te simți un om d’al locului și asta devi dacă ai mintea și sufletul deschis. Mâncarea, în cea mai mare parte, provine din ferma proprie, foarte gustoasă și generoasă cantitativ.
Într-una din vechile poiate, fânărițe sau odăi – denumirea depinde de locul de unde te-ai desprins – este amenajată o cameră rustică cu arome de fân, otavă, trifoi, iasomie, flori de câmp ce te aruncă din veacul acesta în timpurile blânde ale copilăriei. Ești cuprins de lumea uitată a bunicilor.
Acest loc nu este pentru oricine. Nu este pentru fițoși ci pentru cei care pot primi natura, simplitatea ca pe cel mai frumos dar. Energia revigorantă și revelatoare este pentru cei care au deschiși nu doar ochii fizici ci și pe cei spirituali.
Dacă ar fi să fac vreun legământ la care să fie martori, aici ar fi acel loc.
Liniștea de la mijlocul vieții
