Scriam în cronica unei frumoase cărți de psihoterapie că „psihologia nu are dreptul să-și aroge exculsivitatea în ceea ce privește relațiile umane, în a deveni „sfătuitoarea” de serviciu.” Orice așteptare de acest gen, dinspre și înspre psihologie, este absolut nerealistă.
Întâlnim din ce în ce mai des afirmații de genul: „Află ce-ți lipsește pentru o relație fericită!”, „3 pași, 5 pași… n pași spre o relație de nu știu care fel”, „Lasă în urmă oamenii care nu pot fi pe aceeași treaptă cu tine!”, „Pune capăt relației tale dacă se întâmplă nu știu care lucru…” etc. Rețete peste rețete pentru niște oameni considerați apriori bolnavi relațional. O mare amăgire! Aici nu vorbesc de relațiile de cuplu, ci de orice alt tip de relație dintre oameni: prieteni, camarazi de idei și „arme”, etc. Se vorbește peste tot de relații toxice și de renunțare, de a te debarasa de oamenii care îți stau în calea dezvoltării și a accesului personal spre alte culmi (a se citi cu ironie „culmi”.) Nu se vorbește de însoțire sau de schimbarea naturii relației fără a te desprinde total de acel om. Singura soluție oferită este fuga, neacceptarea niciunui tip de suferință, renunțare, debarasare. Omul devine un bun de aruncat la cea mai mică dezamăgire.
Eu cred că un om nu poate fi înlocuit sub nicio formă de un alt om, iar golul nu poate fi niciodată umplut. Rămâne un crater imens.
Importul de peste ocean al pozitivismului fals (a nu se confunda cu pozitivismul sociologic al sfârșitului de secol XIX), a ideilor orientale fără cuget transferate asupra unor oameni crescuți într-o altă stare de spirit, sincretismul ideo-religios, coachingul de tot felul, etc nu a reușit. Nu cred că sunt fertile dar, ne sunt prezentate și vândute ca fiind virile.
Se cultivă un egoism feroce care nu va duce decât la o teribilă însingurare. Căutând „nod în papură” dăm de un nod gordian care duce inevitabil la înstrăinare. „Adio, vouă! Mă aleg pe mine și doar pe mine!”
Este evident că aici nu vorbim de acte antisociale, să nu mai pomenim de cele extreme: violență emoțională, relații care-ți periclitează siguranța fizică și psihică, etc. Nu este vorba despre asta, ci despre renunțarea cu ușurință, dintr-un egoism cras, din ofense narcisice, nu din răni narcisice.
Nu cred că renunțarea la relații este mereu necesară, cred în schimbarea naturii acestora. Cred, mai degrabă, într-un miracol al reîntâlnirilor. Militez pentru un miracol al reîntâlnirii și trăiesc în așteptarea ei.
Așteptarea fiind premergătoare tuturor întâlnirilor.
