Dacă Oscar Wilde scria în De Profundis că: „Viața lui Isus este cel mai frumos poem”, pot spune că poezia Lilianei Ursu este o rugăciune limpede și hrănitoare.
Atunci când citești poemele dumneaei, deschizi nu doar coperțile unei cărți, ci și o poartă spre Rai, iar poezia devine o modalitate de apropiere de Dumnezeu, o pășire împreună, sub braț cu evanghelile și alături de Hristos, spre Împărăția Cerească.
„Loc ferit. Poeme alese” (Editura Baroque Books & Arts, București, 2014) este o antologie de poeme în limba română și engleză, de la începuturile poetice ale autoarei în anii 70 și până la cel mai recent volum în 2012, cărora li se alătură o serie de poeme inedite. Din cel puțin două puncte de vedere, această colecție este specială: volumul este dedicat de „Buni” nepoțelului Andrei și este primul volum în care autoarea semnează cu numele întreg: Liliana Maria Ursu.
Poezia Lilianei Ursu este plină de rafinament și eleganță, este o poezie senină și a bucuriei creștine, dar și a făptuirii umane, în diversele ei roluri și statusuri sociale, familiale, peste care poetul devine tămăduitor.
Ce castă solie de raze
ce castă solie de raze
poate fi un poet
punți și păduri,
stoluri de stele,
munți de răsărituri,
mări de apusuri,
îi sunt hrană.
Sufletul lui jar cosmic
mocnesc întâmplări tinere
și vechi amintiri
asemeni căutătorilor de aur
le cerne în trudnica plasă,
în râuri sălbatice și reci.
„Rănim zăpada, rănim zăpada”
strigă sub fereastra lui
o lume nemiloasă,
dar el, poetul,
vindecă până și zăpada,
oprește fulgerul
cu acele mici cutii luminoase
în care își păstrează uneltele.
