8 aprilie este ziua lui Cioran dar și ziua internațională a rromilor (denumirea agreată de eurosnobi), a țiganilor așa cum îi știm.
În Hunedoara din care vin eu, țiganii nu aveau o imagine negativă cum o au în Brașov – dar nici nu aveam parte de Gârcini, Budila, Teliu și alte cele. Țiganul era tipul liber, fără stăpân și boem, diferit de tot ce întâlneai în preajma ta. Când mergeam la baie la Ohaba, la stâncă, veneau și țigăncile de la Ciopeia, adolescente gălăgioase dar de o frumusețe aparte, însoțite mereu de hăndrălăii lor. Ieșeam toți de la scaldă pentru a le vedea cum făceau baie goale sau în portul lor tradițional, care ud pe trupul tânăr de țigancă…fete zglobii, dezinhibate, fără perdea. Tot ce se întâmpla nu-mi părea nerușinare ci un dans al copilelor devenite prea devreme femei. Predomină imaginea timpurie a țiganului, dar care e scurtcircuitată de unele experiențe recente 🙂
De Cioran se leagă parte din adolescența și primul an de facultate. De la „Lacrimi și sfinți” sau „Demiurgul cel rău” treceau doar câteva zile și urma „Schimbarea la față a României” ori „Silogismele amăgirilor” și tot așa într-o înșiruire halucinantă. Fie că eram la Zăvoi și citeam noaptea sus în casă, ori la Petroșani, în parcul din centru, o cartea de-a sa era cu mine dar și o Biblie Cornilescu, un Nietzsche sau un Kierkegaard. Până într-o zi în care, am zis că vechiul său „rival” Sfântu Pavel are dreptate și că Cioran a pierdut. Astfel că, toate cărțile lui, cu o groază de casete metal (Sepultura, Napalm Death, Black Sabbath, Obituary, Paradise Lost, Iron Maiden și câte și mai câte) au plutit pe Jiu.
Iar azi, într-o noapte de sabat, recunosc că el, Cioran, m-a învățat mai multe despre Dumnezeu decât a făcut-o Sfântul Pavel. Azi unele din cărțile cândva pierdute (cândva vor fi din nou toate, în edițiile din 91 – 97) îs din nou în biblioteca mea de la Zăvoi, lângă cele câteva Biblii din diverse traduceri și limbi, lângă Kierkegaard, Pascal și mai ales Țuțea
