Iti trimit planeta – Ion Caraion
Iti trimit planeta
aceasta prea tarziu
iarta-mi tacerea. Par inca viu,
dar ma sfiesc si-am incercat
poteca de-a ajunge la tine-n revarsat
de ziua, cand zorii – nu stiu – buimaci
cum sa spuna lucrurilor si se uita stangaci
prin copaci
Am ciocanit litera cu litera alfabetul
tot
sa aflu pe-ncetul
barem un ciot
rebel,
barem un ciob straniu de cuvant
pe potriva. Sa te strig pe nume
cu el.
In fine, sa-ti zic intr-un fel
in care nimeni nu ti-a zis inca.
Vana si adanca
truda…in gand,
printr-ale mintii merinde
parca-mi umbla ceva, dar nu pot prinde
fantoma. O fi un mit!
Pana azi n-am gasit
nimic. Nimic n-am aflat. Cant
a paguba si-a gol. Si-acum e
incalceala care se zbate
printre vorbele mele-necate
As fi vrut, draga mea, draga femeie,
sa-ti trimit o scrisoare
care sa abata, sa descheie
fosnitoare
de sus pana jos
apele sis traiul unui eden somnoros
si avid.
Vreau sa deschid
Getule,
un fel de limbaj pierdut, sa-i spal
enigma coclita, semnele de sub val.
Dar lespezile nu s-au miscat nici atat.
O fi fost sub ele ceva sau nimic si urat?
Iata-incetul pe incetul e
(ca de un ciorchine,
ca de un zeu)
odaia plina de tine
si odaia sunt eu.
Eu care baigui prin carnea de-arheologii si titei
a unei nopti fara femei
sau cu femei inexistente. Halucinant.
Ori straniu. Intr-adevar.
In acest fum ca pe un talan,
prinde-ti-l in par
si inmulteste-l cu sufletele tale.
Prin ceata totu-i oval. Parca apele, pale
ecouri se aud…Nu se aude nimic.
Trece prin poveste (si-l duc pe targa, un pitic)
Resemnat ca un melc, m-am retras in cochilie.
Cine stie in ce zodiacuri n-a fost ca sa fie.
Din tot ce-am vrut: sa te chem,
sa te munesc asa cum n-ai fost numita,
a iesit…ce? Un poem
Acest poem ca o vita
care paste iarba fara prihana, frumoasa
de deasupra templului uitat pe terasa
in amurgul zeilor
odata cu (si ele de negasit)
vraja si salbele cheilor
Fie sa ai un vis fericit.
Sa te apere timpul ca un scut.
Si sa faci un zbor, un zbor
(Te sarut!
E toamna…E dor)
peste cer, peste ieri, de aur necalcator
