Articolul a fost publicat pe portalul național de știri: www.jurnaluldemaine.ro
https://jurnaluldemaine.wordpress.com/2015/02/20/libertatea-scriitorului-este-absoluta/
Fără discuție, povestea de dragoste dintre Mircea Eliade si Maitreyi Devi a fascinat milioane de români, a alimentat ideea iubirii romantice care dăinuie dincolo de marginea timpului și a adâncimii tăcerii, a demitizat zicerea: ”ochii care nu se văd se uită”. Aparția editorială: ”Maitreyi Devi, Mac Linscott Ricketts – Corespondență 1976-1988”, Editura Casa Carții de Știință, Cluj-Napoca, 2012 volum îngrijit de Mihaela Gligor, redă sentimentele și trăirile femeii ce-și reîntâlnește după 43 de ani iubirea adolescentină, detalii de la cina bengaleză, în care Maitreyi gătește pentru Eliade, în 1973, pe tărâm american la Chicago. Iată cum, întâlnirea lor, are loc simbolic, într-un spațiu lipsit de prejudecăți și cutume antagonic Indiei anilor 30.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc, povestea lor, așa cum a fost văzută de către Eliade în romanul său ”Maitreyi”, lămuririle pe care Maitreyi Devi a dorit să le aducă prin liricul și caldul ei roman: ”Dragostea nu moare”, corespondența ei cu Ricketts, studentul și biograful american al lui Eliade, sunt doar prilejul prin care vreau să pun în discuție cât îi este permis unui scriitor să folosească realul în fantezia literară.
Cât de vinovat poate fi un scriitor care transformă o persoană din viața lui într-un personaj literar. La o primă privire a mărturisirilor celor doi, după reîntâlnire, pot remarca trăsăturile, raportările și preocupările ce țin, mai degrabă de gen, decât de amintire sau prezent. Două mari personalități ale culturii țării lor, Eliade fiind totuși important pentru cultura universală, nu se pot desprinde de sensibilitatea specifică genului. Maitreyi, chiar dacă iartă, nu înțelege de ce Mircea, iubitul adolescenței sale, nu spune adevărul inimii și nu o protejează (chiar și după despărțire femeia simte nevoia ca intimitatea să fie păstrată, secretele vinovate sau nevinovate să nu fie deslușite), deși înțelege, nu acceptă faptul că făcând parte din viața unui scriitor ești expus fanteziei sale literare.
Bărbatul Mircea Eliade alege să adauge elemente ireale pentru a da valoare literară, de bună seamă cunoștea nevoia de intimitate, de vis romantic care pentru o femeie este superior oricărei forme de creație. Conservarea iubirii în intimitate fiind singura valoare peste ani. Maitreyi, aflăm din corespondența sa cu Ricketts, afirmă răspicat că nu poate fi vorba doar de ficțiune aici când Mabi Thakun, Uday Sankar, Maitreyi sunt nume reale, unele întâmplări sunt adevărate iar altele nu și totuși: ”știam că era o fantezie, într‐un sens, însă este periculoasă pentru că este o jumătate de adevăr” – peste ani așteaptă o reabilitare pentru problemele pe care romanul ”Maitreyi” i le-a produs în cadrul familiei, cercului de prieteni, o reabilitare a femeii ce trăiește într-o societate conservatoare.
Mircea Handoca în postfața romanului ”Dragostea nu moare” relatează un episod în care Constantin Noica tinde să-i dea dreptate prietenului său Mircea, sustinând că acesta spune adevărul deoarece avea la îndemână amintiri proaspete, jurnalul din India și corespondența. Apoi, mai adăugă lăsând, o urmă de mister: ”Dar, mai știi? Eu cred că nici unul, nici altul n-ar putea să ne spună ce e ficțiune și ce e realitate în scrierile lor. Da – la urma urmei – asta nici nu contează. Important e că un sentiment puternic, trăit cu intensitate de cei doi creatori hipersensibili și hipertalentați, a dat naștere la două romane de excepție”
Dincolo de toate aceste aspecte, dincolo de frumusețea celor două romane, rămâne faptul că libertatea unui scriitor este absolută, acesta poate făuri personaje după buna sa cuviință. Fantezia Maitreyi are propriul destin.
Cătălin Stanciu – psiholog clinician, scriitor, redactor Jurnalul de Maine