Jung a explorat asiduu imensul fundament sacru al spiritului uman, întâlnind aici bogata floră de imagini, simboluri, rituri, mituri şi vise, conţinută în toate religiile, cărora le-a căutat şi le-a găsit, în ultima profunzime, sensul divin. Acest rezervor spiritual constituie însuşi sufletul nostru care, în parte cunoscut, în parte necunoscut, este ceea ce în psihanaliză e definit drept „inconştient”. Şi Jung distinge între „inconştientul colectiv”, cuprinzând instinctele şi arhetipurile, şi „inconştientul personal”, care însumează conţinuturi integrante ale personalităţii individuale şi, implicit, „toate refulările mai mult sau mai puţin intenţionate ale unor reprezentări şi impresii neplăcute”, în acest inconştient personal se revelează „unicitatea noastră cea mai intimă, ultimă şi incomparabilă”, la care, observă Jung, se ajunge printr-un „proces de individuaţie”; altfel spus, prin care o fiinţă devine individuală, unică, „prin care eul este identificat cu Sinele” , propriu vorbind, cu sinea mea.
Sinele constituie de fapt tema capitală a concepţiei lui Jung. El îl vede drept „Arhetipul central, arhetipul ordinii, totalitatea omului”. Sinele cuprinde şi conştientul, şi inconştientul, dar este, în acelaşi timp, centrul radial al întregului. Fundamental, „Sinele este şi ţelul vieţii, întrucât este expresia completă a acelei combinaţii a destinului care se numeşte individ”.
Sinele e identificat, astfel, la Jung, cu „ţelul vieţii”, cu sensul. Sau, mai curând, vom spune: poartă în el sensul, de care era el atât de preocupat şi chiar contrariat, când exclamă: „Lumea în care pătrundem născându-ne este crudă şi cruntă şi, totodată, de o frumuseţe dumnezeiască… Viaţa este sens şi nonsens sau are sens şi nonsens. Nutresc speranţa anxioasă că sensul va fi preponderent şi va câştiga bătălia”. Jung a identificat sensul, mai clar, în Arhetip. Dar aici se cuvine explicat şi ce înţelege el prin Arhetip. Etimologic, termenul arhetip este compus din arche (ceea ce este de mai înainte, început, principiu, origine) şi typos (amprentă, tipar, model), de unde la Jung aflăm sintagma „tipar comportamental” – pattem of behaviour. Şi, în acest sens, pentru el, „Arhetipul constituie adevăratul element al spiritului; dar al unui spirit care nu este identic cu intelectul uman, ci constituie mai degrabă un spiritus rector al acestuia. Conţinutul esenţial al tuturor mitologiilor, al tuturor religiilor şi al tuturor -ismelor e de natură arhetipală”.
Jung precizează că Arhetipul „nu este identic cu intelectul uman”, dar este, într-un anume fel, precum s-a observat, identic cu Sinele. Arhetipul este „o preformă inconştientă, care pare să aparţină structurii moştenite a psihicului”, „o imagine originară… o facultas praeformandi.
Jung a fost preocupat intens de realitatea şi valoarea unică, primordială a arhetipului în sufletul uman. L-a evocat sub felurite imagini, forme, a Tatălui, a Mamei… Ştim cum, pilduitor, la Sfantul Apostol Pavel, pe care Jung îl studiase profund, se dezvăluie „arhetipal” Protochipul Tatălui, când scrie către Efeseni: „…îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care îşi trage tot numele părintesc (părinţia) în cer şi pe pământ” (Efeseni 3, 14-15). În ultimă instanţă, psiholog al adâncurilor, Jung constată empiric că „în inconştient există un Arhetip al totalităţii, care… îl apropie de imaginea (chipul – n.n.) lui Dumnezeu. Asemănarea este subliniată mai ales şi prin aceea că Arhetipul produce o simbolistică ce a caracterizat şi exprimat divinitatea dintotdeauna… Imaginea lui Dumnezeu nu coincide cu inconştientul pur şi simplu, ci cu un anume conţinut al acestuia: cu Arhetipul sinelui. Pe cale empirică nu mai suntem capabili să deosebim imaginea lui Dumnezeu de acest Arhetip”. Spre a se referi, încă mai direct, la sursa biblică, afirmând: Putem explica imaginea lui Dumnezeu „ca pe o oglindire a Sinelui sau, invers, Sinele ca pe o imago Dei in homine”.
Cu totul semnificativ este acest mod de identificare a Sinelui cu Arhetipul. Sinele reprezintă totalitatea inconştientului şi, implicit, totalitatea conştiinţei. Dar Sinele s-a identificat şi cu „Arhetipul central”, întrebarea fundamentală care se pune este: se identifică propriu-zis Arhetipul cu Sinele? Jung nu concepe o identificare absolută: „Mi se pare probabil, zice el, că esenţa propriu-zisă a Arhetipului nu e capabilă să devină conştientă, adică este transcendentă”. Deci, pe de o parte, Arhetipul e în Sine, ca un conţinut al Sinelui, care dă formă Sinelui, sufletului omenesc, dar, pe de altă parte, este transcendent Sinelui. De aceea, obiectiv vorbind, Jung nu este panteist, într-o corespondenţă (din septembrie 1944) cu teologul catolic Gebhard Frei, care „era interesat de faptul că Jung substituise Sinele cu Dumnezeu”, psihiatrul creştin răspunde cu ardoare : „Am fost uluit să constat că până şi dumneavoastră nu înţelegeţi conceptul de «Sine». Cum naiba v-a venit ideea că L-aş putea înlocui pe Dumnezeu – şi cu conceptul a ce? Pot stabili existenţa unei totalităţi psihologice căreia i se subordonează conştiinţa noastră şi care este, în sine, dincolo de o descriere precisă. Dar acest «Sine» nu poate lua niciodată locul lui Dumnezeu, deşi poate, probabil, să fie receptacul pentru graţia divină. Asemenea interpretări eronate regretabile se datorează presupunerii că eu sunt un om ireligios, care nu crede în Dumnezeu şi căruia trebuie să i se arate drumul credinţei”. La o altă intervenţie critică făcută de Frei, într-o scrisoare din 1948, se explică: „Aş putea spune că «Sinele» este oarecum echivalentul lui Dumnezeu. Pentru un spirit teologic o astfel de aserţiune trebuie să fie neîndoielnic tulburătoare, căci sună a un fel de substituire a lui Dumnezeu. Dar pentru un psiholog această interpretare pare la fel de absurdă, el abia putând să creadă că este cineva capabil de atâta stupiditate. Iată cum înţelege el aceste lucruri: când (ca psiholog) vorbesc de «Dumnezeu», eu vorbesc de o imagine psihologică. La fel, «Sinele» este o imagine psihologică a totalităţii umane, dar aceasta este, de asemenea, imaginea a ceva transcendental, căci este indescriptibilă şi imcomprehensibilă. Observăm că ambele sunt exprimate prin simboluri identice sau prin simboluri atât de asemănătoare încât sunt de nedesluşit una de alta. Psihologia se ocupă de aceste imagini numai în măsura în care ele provin din experienţa noastră, iar formarea şi comportamentul în contextul vieţii pot fi studiate prin metode comparative. Aceasta nu are nimic de-a face cu Dumnezeu ca atare. Cum ar putea un om sănătos să presupună că el L-ar putea înlocui pe Dumnezeu sau că L-ar putea afecta cu ceva? Nu sunt atât de nebun încât să pot fi suspectat de intenţia de a crea un substitut al lui Dumnezeu. Cum ar putea vreun om să-L înlocuiască pe Dumnezeu?”
Aceste mărturisiri atât de categorice ale Jung nu lasă nici o îndoială că ar fi vorba de o confuzie panteistă. Ca psiholog, el recunoaşte în viul vieţii, deodată, şi Transcendenţa radicală a lui Dumnezeu, dar şi Imanenţa în sufletul omului. Trebuie să spunem însă că, sub imperiul creştinismului scolastic occidental, care vede relaţia lui Dumnezeu cu omul doar sub formă raţională, drept Cauză creatoare a lumii, şi prezenţa în sufletul credincios sub forma unei graţii create, deci a unei prezenţe graţiale tot de natură creată, lui Jung i-a lipsit cunoştinţa teologiei energiilor necreate, distincte de Fiinţa divină dar iradiind din Ea prin actul înţelepciunii şi iubirii creatoare, de care se împărtăşeşte credinciosul potrivit Tradiţiei răsăritene, teologie întemeiată adânc pe Revelaţia biblică şi Sfinţii Părinţi. Or, sub forma numinosului, sacrului, atât de prezent psihologic în constituţia persoanei umane, Jung a intuit tocmai prezenţa unei Realităţi dumnezeieşti, graţiale, harice, în sensul în care concepem noi prezenţa energiei divine în om. Şi, se înţelege, această prezenţă a graţiei, a numinosului, cum spune el, e recunoscută, e dedusă ca Realitate tocmai în adânc, la rădăcina Sinelui, într-un „plan de fond… ca şi cum evenimentele exterioare ale vieţii Eului ar corespunde unei predispoziţii interne determinată de Sine… baza arhetipală a Eului”. Bază arhetipală în comuniune graţială, potrivit unei reale înţelegeri în „sinonimitate şi nu identitate”, în acest sens, Jung „se referă la Sine ca la principiul prin care este modelat omul”, dar în participare, încât se poate spune că în persoana umană, în fiinţa şi existenţa ei, „actul conştiinţei de sine are loc prin mijlocirea fundalului divin”.
Este aportul excepţional al psihologiei lui Jung – nu al teologiei sau metafizicii lui, despre care se poate discuta mult – ci, repetăm, al psihologiei lui, faptul de a fi studiat şi mărturisit realitatea prezenţei lui Dumnezeu în sufletul omului ca „adevăr psihologic”, după sintagma puternică a lui Michael Palmer, de la Westminster College (Oxford). Şi, în contextul unei asemenea viziuni, cu totul remarcabilă este lucrarea profesorului de psihologie abisală Lionel Corbett, după care, pentru Jung, „Dumnezeu este fapt psihologic iar psihicul este real” şi care adaugă: „această atitudine este un ecou al remarcii lui William James (1902-1958), că Dumnezeu este real devreme ce produce efecte reale”. Cât de binefăcător este aici pragmatismul american al lui James, conivent cu realismul psihologic al lui Jung! Şi Lionel Corbett, adâncindu-i viziunea, arată: „Ideea lui Jung că există o imagine a lui Dumnezeu intrapsihică a priori, pe care el o numeşte Sine, reflectă vechea intuiţie că în miezul persoanei umane există ceva transcendent şi etern… distinct de personalitatea cotidiană. Ceea ce este clar în privinţa contribuţiei lui Jung la această noţiune este că el aduce Sinele în sfera psihologiei aplicate, punându-i în evidenţă dinamica, atât în ceea ce priveşte dezvoltarea normală, cât şi psihopatologia, în cadrul acestei paradigme, Sinele este, de asemenea, gândit ca totalitatea incognoscibilă a conştiinţei înseşi, care uneori reprezintă aspecte ale sale ca pe un număr infinit de imagini posibile, fără ca vreuna dintre ele să fie Sinele însuşi. De aceea păstrăm vechea distincţie între esenţa divinului şi divinul în măsura în care este revelat”. Observaţia este real edificatoare. Dumnezeu aşa se revelează, viu, complex, psiho-spiritual, în gândirea, cuvântul, viaţa umanităţii, tocmai prin asemenea acte care se vădesc în om dar care îşi au sursa mai presus de om. Iar viaţa religioasă este tocmai expresia acestei prezenţe trans-personale. Redăm în mod deosebit, pilduitor, cum descrie Jung, dintr-o evidentă înrudire spirituală cu Rudolf Otto, experienţa sfinţeniei ca operă a numinosului, a sacrului: „Sfinţenie înseamnă că o idee sau un lucru posedă cea mai înaltă valoare şi că în prezenţa acestei valori oamenii sunt, ca să spunem aşa, loviţi de muţenie. Sfinţenia este, aşadar, revelatoare: este puterea iluminatorie care emană din figura arhetipală. Niciodată omul nu se simte subiect al unui asemenea proces, ci întotdeauna obiectul său. Nu el percepe sfinţenia, ci ea îl ia captiv şi îl copleşeşte; nu el o contemplă într-o revelaţie, ci ea i se revelează, iar el nici măcar nu se poate mândri că a înţeles-o cum se cuvine. Totul se petrece în mod vădit în afara sferei voinţei lui, iar cele petrecute sunt conţinuturi ale inconştientului”, ale adâncului. Aşa înţelegem noi cum a conceput Jung şi a trăit, psihologic-spiritual interpretând Adevărul revelat al crezului creştin: Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în experienţa umană; Taina Persoanei lui lisus Hristos Care, prin jertfa Crucii şi învierii, a transfigurat istoria; Tainele-Bisericii: Botezul, mărturisirea păcatelor (Spovedania), cu o semnificaţie de fond în gândirea şi experienţa lui de psihiatru creştin. O atenţie deosebită acordă Spovedaniei (mărturisirea păcatelor), confesional precizând: „Când îngrijesc catolici practicanţi, le atrag totdeauna atenţia asupra Mărturisirii (Spovedaniei) şi mijloacelor de har pe care le oferă Biserica. Pentru protestanţii credincioşi, lipsiţi de Spovedanie (confesiune) şi de iertare (absolution), lucrul e deja mai dificil”. Şi, cu adânc înţeles, Jung leagă Taina „mărturisirii păcatelor” de Liturghie evidenţiind: „Mărturisirea păcatelor premerge în chip logic în Liturghie ritului prefacerii darurilor”, în această legătură, Jung încearcă o ultimă adâncime, în Spovedanie, eu-l meu conştient de starea lui de creatură, dar liber, „autonom” zice Jung, participă sacrificial la Euharistie, în care omul apare şi ca Sacrificator (cel ce jertfeşte) şi ca sacrificat (cel ce se jertfeşte). Dar, adânc, Dumnezeu este şi în „cel ce jertfeşte” şi în „cel ce se jertfeşte”, şi „în Sacrificator şi în darul sacrificial”. „Dumnezeu este în amândouă aceste lucruri”, zice Jung. Şi, sublimând misterul, într-un anume fel, în viziunea lui centrată pe Arhetip, Se revelează persoana lui „Hristos ca Logos, principiu creator al lumii… principium individuationis din care purced toate, şi tot ceea ce există în formă individuală de la cristale până la om”. Dar, totodată, El se comunică, astfel, şi „figura Sacrificatorului divin, Căruia îi corespund trăsătură cu trăsătură modalităţile de manifestare empirică ale acelui Arhetip care stă la temelia tuturor reprezentărilor cunoscute ale divinităţii… Arhetip care este nu numai o imagine statică, ci, în acelaşi timp, şi o dinamică în continuă mişcare: este totdeauna o dramă în cer, pe pământ şi în iad”.
Fundamental şi peste toate, în acest pătrunzător ansamblu divin-uman, se afirmă revelarea Iubirii divine în compusul dramei umane, îndeosebi aceasta din urmă, Iubirea, constituie ultima şi suprema mărturie a vieţii lui: „Oricare ar putea fi interpretarea savantă a propoziţiei: «Dumnezeu este iubire» (I loan 4, 8), cuvintele sale confirmă Dumnezeirea drept «complexio oppositorum», scrie Jung şi precizează: „Experienţa mea medicală, precum şi propria-mi viaţă m-au pus neîncetat faţă în faţă cu problema iubirii, dar n-am fost niciodată capabil să dau o explicaţie valabilă. Asemenea lui Iov, a trebuit să-mi pun mâna la gură! O dată am vorbit şi nu mai încep iar, chiar de două ori şi n-am ce mai adaogă! (Iov 40, 4-5). E vorba aici de ceea ce e cel mai mare şi cel mai mic, de ceea ce e cel mai departe şi cel mai aproape, de ceea ce e cel mai înalt şi cel mai adânc, şi niciodată una nu poate fi spusă fără de cealaltă. Nici un limbaj nu e pe măsura acestui paradox. Orice ar fi ceea ce am spune, nu există nici un cuvânt care să exprime totalitatea. A vorbi despre aspecte parţiale este întotdeauna prea mult sau prea puţin, o dată ce numai totalitatea are sens. Iubirea «toate le suferă» şi «toate le rabdă» (I Cor. 13, 7). Aceste vorbe spun tot… «Dragostea nu piere niciodată» (I Cor. 13, 8), chiar dacă omul ar grăi «limbile îngereşti» (I Cor. 13, 1)… Omul poate da iubirii toate numele care-i stau la dispoziţie – nu va face decât să se piardă în nesfârşite autoiluzionări. Dacă posedă un dram de înţelepciune, va depune armele şi va numi ignotum per ignotius (un lucru necunoscut printr-un lucru şi mai necunoscut), aşadar, cu numele Domnului. Este o mărturisire a subordonării, a imperfecţiunii şi dependenţei sale, dar totodată şi o mărturie a libertăţii sale de a alege între adevăr şi eroare”. Jung a ales adevărul, a ales iubirea şi L-a mărturisit în felul lui pe Dumnezeu.
Părintele Galeriu despre Jung
