Nu pot vorbi despre trecut decât într-un context profund personal şi legat de întâmplări mereu vii. Se poate întâmpla ca un om care te cunoaşte foarte bine, care rezonează lăuntric cu fiinţa ta, stiindu-ţi canalele făcute de cârtiţa ce sapă adânc căi din sufletul tău spre afară, să simtă să vorbească în locul tău.
Asta s-o întâmplat deunăzi, când cineva o postat pe un blog, sub anonimat lucruri stiute de la mine şi care spuse par ca fiind vorbite de mine.
Să iei asta ca un lucru pozitiv, că există oameni cărora le pasă de tine, însă aspectul negativ este acela că, deşi cu bune intenţii, au călcat peste tăcerea şi dorinţa ta de discreţie. Dar nu-i nimic, căci era adevărat ce a spus, doar că a dat o conotaţie uşor jignitoare faţă de proprietarul blogului şi implicit faţă de mine presupusul „grăitor” de pe blog.
Iertarea celui ce a greşit e condiţia eliberatoare, la fel ca şi asumarea trecutului. Căci despre asta era vorba, despre trecut. Reîntoarcerea spre ceea ce a fost este, fără tăgadă, o reîntoarcere spre tine, o regăsire a ceea ce ai fost şi eşti, în acelaşi timp, pentru că porţi cu tine trecutul. Negura sau lumina lui este la timpul prezent, este înfiinţare şi nici pe departe ce a fost să fie. De aceea, nu eşti fără a fi fost, si nu vei fi fără a fi fost.
Eşti doar fiind din ceea a fost ce este şi vei fi din ce a fost ce este.
Despre trecut…
