interviu preluat de pe: http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=12424 şi realizat de către Radu Doru Cosmin
Cum era Ileana Mălăncioiu la 20 de ani?
Ca orice om care are viaţa în faţă. Nu-mi găsisem drumul, dar nu eram disperată. Poate şi pentru că m-am născut într-o casă fără cărţi şi nu aveam visuri prea mari. Oricum, nu mă gîndeam că voi ajunge scriitoare. În vremea liceului, am debutat în revista de Matematică şi Fizică, propunînd rezolvări mai simple decît cele consacrate, ale unor probleme de geometrie în spaţiu. Apoi, am ratat examenul de admitere la Facultatea de Electronică, unde a fost o concurenţă acerbă, din cauză că majoritatea locurilor le era rezervată celor veniţi din producţie, cu dosare de trimitere la studii întocmite la serviciul de cadre. Dat fiind că am fost o elevă de nota maximă, n-am suportat ideea de a mă întoarce acasă cu acel eşec şi m-am înscris la Şcoala Tehnică Financiară. După absolvire, a trebuit să fac un stagiu de trei ani în producţie. În perioada aceea, am început să scriu şi asta m-a determinat să abandonez pregătirea la matematică şi să dau examen de admitere la Facultatea de Filozofie. Mi-am luat licenţa în 1968, cu teza Locul filozofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga, şi am fost repartizată ca redactor la Televiziunea Română, de unde a trebuit să plec în 1971, pentru că m-am pronunţat împotriva aplicării tezelor lui Ceauşescu. De acolo, m-am transferat la revista „Argeş“ din Piteşti, unde am rezistat doar vreo 8 sau 9 luni şi mi-am dat demisia. După cîţiva ani de şomaj, mi-am susţinut examenul de doctorat cu lucrarea Vina tragică (tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka), în iluzia că voi putea să intru în învăţămîntul superior. Dar n-a fost să fie. Aşa cum am mai spus cîndva, la emisiunea Profesioniştii, mergînd din eşec în eşec, am ajuns, în cele din urmă, acolo unde trebuia.
Cum definiţi poezia?
Expresie a unui mod de viaţă. Ca pentru orice poet care se respectă, pentru mine un rol esenţial îl are felul cum mă raportez atît la lumea din jur, cît şi la limită şi la ceea ce se află dincolo de ea. S-a spus adesea că aş fi poeta care a vorbit cel mai mult despre suflet şi despre moarte şi că poezia mea îţi dă sentimentul că aş fi străbătut infernul. Aş preciza că, în accepţia mea, viaţa este valoarea supremă, iar moartea este răul absolut. Dar cred că există situaţii în care pierderea sensului vieţii şi moartea psihică sînt şi mai greu de acceptat decît moartea.
Unde vă regăsiţi mai degrabă: în eseuri sau în poezie?
Ţin infinit mai mult la poezie, care constituie zona cea mai pură a creaţiei literare. Cred însă că evoluţia mea ca poetă ar fi fost alta dacă nu aş fi scris şi eseurile care m-au obligat să stărui o vreme asupra cărţilor situate în punctele de răscruce ale culturii. Eticheta care mi-a fost pusă e că aş fi „poeta vinei tragice“. Ea m-a bucurat, pentru că exprimă ideea că între poezia şi eseistica mea există o legătură peste care nu se poate trece.
În ce măsură e importantă experienţa de viaţă pentru a scrie poezie?
În măsura în care ai talent. Dar, chiar şi în aceste condiţii, uneori reacţionezi asumîndu-ţi în ceea ce scrii tragedia reală de care ai fost marcat, alteori plîngînd pur şi simplu, ca orice om de rînd. Dumnezeu ştie cînd se poate transforma viaţa în artă ori arta în viaţă.
Ce s-a schimbat în viaţa dumneavoastră în ultimii ani?
Tranziţia asta, care nu se mai termină, m-a obligat să fiu mai atentă la evenimentele social-politice şi să mă pronunţ asupra lor înainte de a fi prea tîrziu. Oricum, nu ne aflăm în cele mai prielnice vremuri pentru poezie şi nu aş fi vrut să continui să scriu versuri în virtutea inerţiei. Cred însă că eseurile şi publicistica din volumul Crimă şi moralitate şi din celelalte două, care i-au urmat, au aceeaşi viziune asupra lumii cu cele din Vina tragică… şi din Călătorie spre mine însămi (scrise înainte de 1989) şi, în ultimă instanţă, cu poezia mea.
Aţi accepta să părăsiţi România dacă aţi avea o ofertă convenabilă?
Pentru mine nu poate exista o ofertă convenabilă în afara ţării. Fiindcă nu vreau să renunţ la literatură şi cred că ea se scrie cel mai bine în limba maternă, cu iluzia că poţi fi înţeles măcar de cei între care trăieşti. Pe de altă parte, cred că asumarea dramelor acestei lumi în schimbare nu prezintă doar neajunsuri, ci şi nişte avantaje spirituale.
Ce simţiţi cînd vedeţi în librării o carte scrisă de dumneavoastră?
La început am un fel de teamă să văd cum e privită şi ce se întîmplă cu ea. Apoi, spre a mă consola că nu sînt cel mai vîndut autor de pe tarabă, îmi amintesc că, la cîteva săptămîni după ce i-a apărut Verdictul, Kafka s-a dus într-o librărie să vadă ce se întîmplă cu această carte a lui (singura publicată în timpul vieţii) şi a constatat cu tristeţe că, din cele 12 exemplare primite, se vînduse doar unul: cel pe care îl cumpărase el.
Care dintre poeţii români este poetul dumneavoastră de suflet şi de ce?
Bacovia. E greu de spus de ce. Acea zonă liberă de prejudecăţi, unde ţi se instalează aproape fără voia ta poezia cuiva, îşi are misterul ei, care nu poate fi dezvăluit în termeni exacţi şi reci. Cred totuşi că sînt mai legată de autorul Plumbului decît de ceilalţi poeţi mari dintre cele două războaie mondiale şi pentru că viziunea sa e mai aproape de atmosfera cenuşie şi apăsătoare a epocii pe care am străbătut-o.
Ce părere credeţi că au despre dumneavoastră persoanele cu care intraţi în contact?
Bună sau rea, dar nu le sînt indiferentă şi asta mă bucură. Dacă m-ar iubi toată lumea, aş crede că e ceva în neregulă. Care sînt lucrurile în care credeţi? Nu ştiu ce să vă spun. Fiindcă n-aş putea să vorbesc într-un interviu despre credinţa în Dumnezeu ori în nemurirea sufletului. Ca să nu trec totuşi peste această întrebare, vă voi răspunde: cred în puterea spiritului şi în prietenie. Cu atît mai mult cu cît sînt silită de împrejurări să iau act de ravagiile făcute de forţa brută şi de trădare.
De ce e nevoie pentru a fi fericit?
Nu cred că există o reţetă a fericirii. Chiar şi în viaţa aceluiaşi om, ea depinde în fiecare etapă de altceva. Atunci cînd eşti tînăr, poţi să vrei luna de pe cer şi să fii disperat pentru că nu ţi s-a dat. Mai tîrziu, începi să vezi lucrurile altfel. Dacă ţi-ai rupt o mînă, ca mine, poţi fi fericit că oasele ţi-au fost lipite corect la loc şi reuşeşti să scrii în continuare cu ea. Nu pentru a-ţi mări cu orice preţ „capitalul“, ci pentru că, atîta timp cît eşti încă viu, e greu să accepţi gîndul că totul s-a terminat.
Aţi devenit poeta mea de suflet în clipa în care am citit „Sora mea de dincolo“, volum inspirat dintr-o tragedie pe care aţi trăit-o, respectiv pierderea surorii dumneavoastră. Îmi închipui că şi alţi iubitori de poezie vă apreciază la fel de mult şi gîndesc ca mine. Dacă asta ar fi adevărat, credeţi că tragedia trăită a fost preţul pe care a trebuit să-l plătiţi pentru a fi apreciată?
Am avut o presă favorabilă cu mult timp înainte de apariţia acestei cărţi, iar Urcarea muntelui, scrisă după aceea, în care este redat calvarul nostru, al tuturor, e cel puţin la fel de importantă pentru destinul meu literar. Cînd am scris Sora mea de dincolo, nu m-am gîndit la succes. Nu m-a interesat nici măcar în ce măsură acea mărturie că sora mea a fost vie ţine sau nu ţine de poezie. O vegheasem trei luni, eram bolnavă sufleteşte şi ceea ce făceam era un fel de exerciţiu de vindecare sau de supravieţuire. Am fost surprinsă că volumul acesta a fost primit atît de bine şi de cititori, şi de critică, şi de unii dintre poeţii foarte rafinaţi, care scriu cu totul altfel decît mine. Dar, dacă aş fi putut s-o aduc măcar pentru o clipă înapoi pe sora mea, aş fi renunţat, fără nici o ezitare, la poemele scrise pentru ea.
Ştiu că pictura dumneavoastră preferată e „Strigătul“ a lui Edward Munch. Ce simţiţi cînd priviţi acest tablou?
Ceva asemănător cu ce simt cînd citesc Plumb sau Lacustră. Chiar dacă Munch n-a auzit materia plîngînd, ca Bacovia, ci materia era cea care trebuia să audă (sau să vadă) strigătul său. Am pus o reproducere a celebrei lucrări pe coperta volumului A vorbi într-un pustiu, pentru că dezamăgirea exprimată în el este foarte aproape de a marelui pictor expresionist, al cărui mesaj nu a fost înţeles la vreme.
Care este culoarea dumneavoastră preferată şi de ce ?
Albul, care nu e, de fapt, o culoare, ci le cuprinde pe toate celelalte, pentru că mă face să par ceva mai senină (ori mai luminoasă) decît pot să fiu în condiţiile date.