Am racoarea apei in mine, imi stiu gustul sangelui cum stie fiecare cocor drumul intors.
Locurile si oamenii din Zavoi si pe alocuri dimprejur imi sunt ca o inscriptie pe suflet. Am gasit poze vechi cu oameni care nu mai sunt, dar parca n-au parasit Zavoiul niciodata. Sunt oameni care au plecat de ceva vreme, imi par mereu ca-i vad pe ulita pentru ca au lasat urme adanci prin umorul lor, prin povestile lor hazlii, rupte parca din alt veac, mergand pe langa caruta sau vorbind inestire si fara rost pe la ferestre. Nu ma astept sa-i zaresc la portita atunci cand trec pe langa casele lor, dar nici nu privesc in progade, catre locul de unde o piatra de aducere aminte le strajuieste la crestet. Sunt pe banca din crucea ulitii, sunt in drumul spre Ru’alb – unde aveau locul de fan.
Mereu cand veneam acasa imi ziceau ca niciodata nu am lipsit, ca desi am plecat am ramas neschimbat, mereu umbland descult si oprindu-ma sa le strang mana, sa-i intreb de sanatate si sa le dau binete!
Dumnezeu priveste cu blandete!
Inscriptie pe suflet
